 |
Mircea Angelescu, Standarde şi Proceduri în arheologie, Bucureşti: Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, 2004, ISBN 973-87003-2-9, 175 pagini.
În 2004, sub egida Institutul Naţional al Monumentelor Istorice a apărut lucrarea Standarde şi proceduri în arheologie, autor Mircea Angelescu. Urmărind cuprinsul cărţii se observă că aceasta este structurată în felul următor: Introducere, 1. Evaluarea teoretică, 2. Evaluarea de teren, 3. Săpătura arheologică, 4. Supravegherea arheologică, 5. Înregistrarea datelor arheologice, 6. Prelucrarea materialelor arheologice, Anexa A1, Anexa A2.
|
Motivaţia unei astfel de lucrări este explicată în introducere prin existenţa în acest moment a necesităţii unui sistem de măsurare a "calităţii activităţii unui arheolog, a unei echipe de arheologi sau al unei instituţii cu atribuţii în acest domeniu"1. Acest lucru ar implica stabilirea unui set de standarde şi proceduri care ar "cuprinde toate etapele ce trebuie parcurse" de către "principalele tipuri de activităţi subsumate cercetării arheologice"2. În felul acesta activitatea arheologică s-ar raporta la un sistem de referinţă foarte clar în funcţie de care ar putea fi judecată.
Autorul consideră că această idee nu este doar una de interes naţional, ci una pan-europeană, menţionând că European Association of Archaeologists dezbate de mai mulţi ani această problemă.
Această situaţie dificilă se pretinde a fi fost rezolvată pentru România prin publicarea lucrării mai sus menţionate. Stabilirea unor standarde şi a unor proceduri care să fie urmate de cei care sunt implicaţi în cercetarea arheologică ar reuşi să uşureze compararea activităţii acestora.
Nu discut aici oportunitatea unui astfel de demers, propus de autorul acestei lucrări, în arheologia română. şi nu fiindcă nu ar avea importanţă. Dar o astfel de dezbatere ar fi pertinentă doar în cazul unei contribuţii originale. Nu în cazul unui plagiat.
În 1982 în Marea Britanie s-a înfiinţat Institute of Field Archaeologists (IFA). O descriere a acestei organizaţii profesionale şi a scopurilor ei se găseşte pe site-ul acesteia (www.archaeologists.net). Pentru discuţia de faţă, este important faptul că IFA şi-a creat un set de reguli necesare "menţinerii şi îmbunătăţirii" calităţii cercetării arheologice3. Intitulate Standard and Guidance, au fost publicate în 1994 şi revizuite în 2001. Structura lor, aşa cum apare pe pagina de internet (http://www.archaeologists.net/modules/icontent/index.php?page=15), se prezintă "surprinzător" (?) după cum urmează: Introduction to Standards and Guidance, Standard and Guidance for desk-based assessment, Standard and Guidance for field evaluation, Standard and Guidance for Excavation, Standard and Guidance for an archaeological watching brief, Standard and Guidance for the archaeological investigation and recording of standing buildings or structures, Standard and Guidance for the collection, documentation, conservation and research of archaeological materials, Appendices to Standards.
În momentul în care comparăm cele două texte (cel românesc nu face nici o trimitere la publicaţia IFA!4), nu putem ajunge decât la o singură concluzie: problema definirii unui sistem de referinţă la care să se poată raporta cercetarea arheologică din România a fost "rezolvată" prin plagierea într-o manieră covârşitoare a unuia gata constituit şi publicat. Lucrarea tipărită în România nu numai că este realizată pe structura standardelor IFA (capitole, definiţii, proceduri, anexe etc.), dar avem de-a face cu o traducere a acestora, completată de autor cu aporturi personale mai ales prin raportarea la legislaţia românească. Desigur instituţiile din Marea Britanie au fost înlocuite cu cele echivalente din ţara noastră.
Acest lucru se poate observa încă din introducere, unde autorul ar fi trebuit să explice demersul acţiunii sale. Din 7 pagini, cât are capitolul din lucrarea în română, 4 pagini şi jumătate reprezintă traduceri din capitolul corespondent din Standardele IFA, chiar şi paragraful dedicat mulţumirilor! Mircea Angelescu consideră, probabil, că problemele arheologiei din România sunt destul de apropiate de acelea ale IFA. Argumentele autorilor britanici par suficiente pentru a nu mai fi necesare decât completări ale autorului, constând mai ales din consideraţii privind evaluarea activităţii unui arheolog în România de către colegii săi.
Pentru celelalte capitole, de la cuprins şi până la anexe (excepţie fac Anexa A1 şi Anexa A2, aceasta din urmă având referinţe legislative), întâlnim paragrafe, zeci de paragrafe, pagini întregi, ce sunt traduse din varianta engleză. Tentativele de reorganizare, prin traducere şi adaptare a textului, duc la renumerotarea paragrafelor. Acest lucru conduce la situaţii hilare: autorul păstrează trimiterile interne existente în varianta originală, dar care în varianta română nu mai concordă5! Notele din subsolul paginii, după ce comparăm cu textul britanic, nu denotă existenţa unui aparat critic necesar completării informaţiei oferite în carte ci doar încercarea de cosmetizare a textului existent prin intermediul referinţelor bibliografice, care dintr-o perspectivă "procedurală" reprezintă un "standard" al demersului "ştiinţific".
Aporturile personale (paragrafe care nu apar în versiunea standardelor IFA sau care sunt altfel valorificate, Anexa A1 şi Anexa A2, ultima rubrică de la anexele de capitol, Date topografice şi cartografice digitale) nu schimbă faptul că cea mai mare parte a lucrării constituie un plagiat. Acest fapt anulează practic orice fel de impact pe care ar trebui să-l aibă un astfel de demers în lumea ştiinţifică.
Poziţia administrativă pe care o ocupa autorul la momentul publicării (Director al Direcţiei Monumente Istorice şi Muzee din cadrul Ministerul Culturii şi Cultelor) ar fi trebuit să-l responsabilizeze. În comunitatea arheologică din România, căreia de altfel Mircea Angelescu îi aparţine(a), o înşelăciune ar trebui blamată. Însuşirea efortului intelectual al unui grup de oameni (cum este cazul de faţă) şi prezentarea acestuia ca un produs personal (aici prin publicarea cărţii sub semnătură proprie) este o faptă gravă care discreditează orice alt demers al acelui autor, inclusiv prezumptivele sale bune intenţii.
Pentru susţinerea afirmaţiilor de mai sus prezint fiecare capitol existent în lucrarea semnată de către Mircea Angelescu, alături de pasajele plagiate după Standards and Guidance. Textul "curge" pe două coloane, în stânga fiind cel în română, căruia i-am şi respectat ordinea paragrafelor. Din acest motiv se întâmplă ca în textul englez discursul să nu se înşire aşa cum l-au conceput autorii lui. În afara documentelor pe care le prezint, am realizat şi link-uri către Standards and Guidance (IFA) şi către Standarde şi Proceduri, pentru ca oricine să poată confrunta textele.
|
Note:
1. M. Angelescu, Standarde şi Proceduri în arheologie, p. 9
2. Op. cit., p.10
3. Vezi capitolul "Introduction" din Standards and Guidance
4. Cu toate acestea autorului nu-i este necunoscută existenţa şi scopurile Institute for Field Archaeologsts, vezi Mircea Angelescu, Arheologia preventivă din România şi contextul european, Bucureşti, 2004, p. 45.
5. Vezi capitolele Evaluarea de teren, paragraful 3.2.13, Săpătura arheologică, paragraful 3.2.14, Supravegherea arheologică, paragraful 3.2.12, unde trimiterea se face la 3.3.8 (cum apare şi în varianta britanică) dar căruia îi corespunde paragraful 3.3.9; capitolul Săpătura arheologică, paragraful 3.5.4 cu trimitere la 3.7 şi căruia, în realitate, îi corespunde 3.6.
|
