Motto: Răspunde Aleteo Adeveri. Iau act că domnul Desminzia nu
dezminte faptul că Iuliu Cezar a fost asasinat la idele lui martie '44.
Iau însă act şi de faptul că domnul Desminzia sărbătoreşte
totdeauna cu prietenii săi ziua de 15 martie '44.
Ei bine, tocmai acest curios obicei voiam să-l denunţ în articolul meu.
(U. Eco, Cum să dezminţi o dezminţire, în Minunea Sfântului Baudolino, Bucureşti, ed. Humanitas, 2000, p. 99-100)
Subtitlu (din partea scribului): dacă nu putem judeca, măcar să aberăm
Logica şi bunul simţ sunt nişte născociri necurate. Se pare că, uneori, e mai bine să începi cu sfârşitul, cu concluziile, să nu mai scrii sau să gândeşti, pentru că oricum nu contează, cel mult te alegi cu bătăi de cap şi riduri. Se pare, mai departe, că logica nu este un element obligatoriu în gândire, ci o încurcă-lume care ne joacă feste. De aceea trebuie grabnic interzisă. Singurul lucru care cu adevărat contează este nu să ai dreptate sau să grăieşti adevărul, ci să ai cât mai mulţi aliaţi care să susţină că adevărul, evidenţa nu există şi că, chiar dacă sub regimul sovietic se omorau oameni pentru vini de cele mai multe ori închipuite, rezolvăm situaţia zicând că în Republica Sud Africană negrii erau prigoniţi. A judeca punctual pe o situaţie certă nu prea face bine mentalului colectiv. Ce ne facem atunci cu dăinuirea neîntreruptă pe meleagurile mioritice, unde poporul român a stat de strajă în calea tuturor răutăţilor, în timp ce alţii - vina lor, norocul lor - se ocupau cu zidit catedrale, cu studierea logicii şi mai mâncau şi portocale. E clar că noi suntem mai câştigaţi, de fapt, pentru că teoretic ştim să facem şi catedrale, dacă am dori, dar ştim şi să nu le facem. Pe deasupra putem privi cu detaşată superioritate pe cei ce au făcut şi să spunem: totul este pieritor, deşertăciune. Iar dăinuirea neîntreruptă la Dunărea de Jos, şi în general în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ne ţine de cald şi de frig, de dor şi jale, dar mai ales de superioritatea şmecheriei. De aceea în bancurile cu români şi alte naţionalităţi trăsătura esenţial evidenţiată a românului este nici mai mult nici mai puţin decât şmecheria. Dar, pentru că mai toţi suntem poeţi şi oameni de carte, trăsături transmise genetic, ne simţim cu toţii mult mai bine dacă o numim diplomaţie sau înţelegere superioară. Iar mânia cuprinsă în expresia "suntem la porţile Orientului şi totul e luat în derâdere" nu poate fi privită decât ca o înflăcărare sau durere în scopuri teatrale, retorice.
E aşa de bine, în sfârşit, ca pornind de la ceva care e evident greşit şi imoral, să ne trezim că nu mai ştim ce am vrut să spunem, ba mai mult să ne înduioşăm şi să aruncăm în faţă o închipuită morală creştină.
Nădăjduiesc că, dacă cineva a avut răbdarea de a citi rândurile de mai sus, îşi dă seama că nu am nici o idee şi că, chiar dacă prin absurd aş avea, e prost exprimată, greoi, neinteligibil. În fond, oricum nu contează. În schimb, eu voi putea spune mereu că sunt un neînţeles şi că am arătat calea, şi că am dorit să fac numai bine. Care, cine, unde?
În concluzie: termin cu începutul. Ne găsim în faţa a numai două plagiate dovedite!. Aştept în continuare, nu neapărat de la aceeaşi persoană, un şir neîntrerupt de lucrări "originale şi reformatoare", potrivit expresiei: dacă nu înţelegi, îţi mai arăt o dată şi te şi oblig. Ele ne vor face cinste şi vor constitui un excepţional exemplu de fenomen paranormal: "coincidenţa de text". Şi apoi, văd că aparent nimeni nu şi-a pus problema, ca să ajungem şi la prezumpţia de nevinovăţie: nu cumva britanicii aceia l-au copiat pe dl. dr. M. V. Angelescu din viitor în trecutul lor?
Sinergia adevărului şi minciunii este un spectacol în sine, un deliciu al spiritului! Hrăniţi sinergia!, iar plagiatorilor daţi-le câte o medalie pentru fiecare "op". Întemeiaţi grabnic Asociaţia Apărătorilor Plagiatului din România. Vă rog, acceptaţi-mă drept membru de onoare... Merit acest lucru, pentru că ideea am plagiat-o de la cineva, dar nu spun de la cine, până nu mă dă în judecată...
10. 03. 2005
Notă:
1. Prima parte din formularea titlului aparţine cuiva, care, cred, scria în italiană cu ceva ani înainte. În româneşte oricum sună mult mai bine şi, mai mult, nu înţeleg de ce trebuie să ţin mereu minte un fapt neplăcut: anume că nu am voie să mă împroprietăresc cu nişte bunuri asupra cărora are altcineva titlu de proprietate. În ultimă analiză e chiar jenant şi frustrant. Despre eventual amintitul U. Eco numai de bine, dar îi transmit şi pe această cale să nu mai scrie ceva care mie cât de cât îmi place sau îmi foloseşte. E ultimul avertisment...
Pentru opinii şi reacţii: contact@archaeology.ro |