Au trecut doi ani de când am semnalat şi dovedit pe site-ul nostru plagiatul făptuit de Mircea Angelescu. Nu a existat nici o consecinţă. Din contră, recent el a fost numit în funcţia de director al Direcţiei Generale Patrimoniu Cultural Naţional din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor (MCC) şi, totodată, continuă să fie angajat al Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan" al Academiei Române. Ca să folosesc un limbaj de lemn la modă (specific aparatului birocratic al MCC), menţionez că acest scurt text are un "grup ţintă" foarte precis: Angelescu, susţinătorii, colaboratorii, admiratorii, criticii lui muţi sau co-interesaţi şi "neutrii". Cu alte cuvinte, mă refer la modul în care arheologii au reacţionat faţă de plagiatul comis de Angelescu, fără a avea pretenţia că "tipologia" propusă este una completă sau că graniţele dintre "tipurile de reacţie" ar fi atât de clare pe cât ar putea să pară din expunere. Această "tipologie" se bazează atât pe textele apărute pe site ulterior anunţării plagiatului, cât şi pe discuţiile avute pe marginea acestei teme cu unul sau altul dintre arheologi.
În prima categorie se înscriu susţinătorii dedicaţi sau conjuncturali. Persoanele din această categorie au o singură motivaţie: accesul direct sau indirect la puterea legitimă. Ei reprezintă "supravieţuitorii", cei ce se adaptează la orice context socio-politic şi adoptă tipul de discurs corespunzător pentru a obţine bunăvoinţa instanţelor superioare. Sunt dispuşi să justifice orice tip de regim doar pentru a-şi păstra şi/sau spori privilegiile. Simptomatic mi se pare faptul că "susţinătorii" lui Angelescu ne-au etichetat drept "talibani". Acest tip de strategie prin care se urmăreşte demonetizarea şi implicit reprimarea opoziţiei noastre este identic cu retorica propagandei (neo-)comuniste: între anii 1945-1964 luptătorii din munţi şi deţinuţii politici erau consideraţi "bandiţi" ce ar fi uneltit împotriva construirii "raiului comunist", în timpul "epocii de aur" opozanţii regimului ar fi fost "nebuni" ce trebuie internaţi, protestul din iunie 1990 din Piaţa Universităţii ar fi fost organizat de "bande fascisto-legionare" ce şi-ar fi dorit distrugerea nou-născutei "democraţii originale" din România etc. Duşmanul momentului cel mai mediatizat este fundamentalistul islamist; fiind "talibani", noi am urmări distrugerea tuturor lucrurilor de inspiraţie occidental-europeană clădite cu trudă şi spre binele practicii arheologice româneşti de Angelescu. Ne-am demascat!
Din cea de a doua categorie fac parte "criticii co-interesaţi" şi "criticii muţi". În cazul primilor, motivaţia de a condamna plagiatul comis de Angelescu izvorăşte din dorinţa de a pătrunde, de a-şi întării poziţia sau de a promova în ierarhia de putere existentă, sau de a-şi impune propriul monopol. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cei care au criticat în cerc restrâns fapta lui Angelescu, dar au decis că este mai bine să nu-şi exprime public punctul de vedere; motto-ul lor este următorul: "Este bine să fii curajos, dar prudent!". Unii dintre ei consideră că în spatele protestului nostru se află obiective obscure, că suntem manipulaţi de unul sau de altul, că am fii agenţii unor grupuri de interese, că la mijloc ar fi vorba de o luptă intestină pentru putere. Cuvântul "putere" este utilizat de ei în mod simplist - ca sinonim cu avantaje - fără să realizeze că nu există relaţii sau acţiuni sociale în afara puterii. Divergenţele provin din faptul că Angelescu şi toţi cei ca el îşi folosesc puterea într-un sens pe care eu îl condamn: politizare, centralizare, monopol etc. Cu cât un individ deţine mai multă putere, cu atât ar trebui să fie mai responsabil, să acţioneze democratic. Fiecare trebuie să-şi utilizeze capitalul simbolic acumulat pentru a critica continuu, în funcţie de câmpul lui/ei de competenţă, ceea ce consideră că este nociv în societatea în care trăieşte şi îşi practică meseria. Scopul principal este lupta împotriva oricărei forme de dominaţii sau opresiuni.
A treia categorie este compusă din "neutrii". Ei nu au nici o părere (sau dacă au o ţin numai pentru ei), de teamă de a nu avea dezagremente, pentru a nu-şi periclita poziţia deţinută. Lipsa de atitudine faţă de plagiatul comis de Angelescu echivalează cu o formă aproape patologică de autism etic, ca să folosesc expresia lui Daniel Barbu. Aceşti oameni "călduţi" fac posibilă oricând instaurarea şi perpetuarea unui regim autoritar. Prin apatia de care dau dovadă, cedează libertatea de a-şi alege singuri drumul pe care doresc să meargă autorităţilor politice ce vor decide în numele lor.
În concluzie, marea majoritate a arheologilor asistă la frauda comisă de Angelescu, la imixtiunea politică a MCC în câmpul arheologic şi în general la tot ceea se întâmplă în societatea românească, cu ochii larg închişi. Avem de a face cu o condamnabilă neasumare a responsabilităţii ce le revine pentru modul în care este (re)construită practica arheologică din România. Din perspectiva celor spuse mai sus, autonomia arheologiei româneşti este mai degrabă o caricatură, iar rolul arheologilor, din perspectiva MCC - simpli bufoni ai regelui.
|
