Opinii despre stările din arheologia din România
1. Lucrarea d-lui Mircea Anghelescu
Indiferent de câte de utilă şi de justificată ar fi punerea în ordine a stărilor din arheologia românească, forma de apariţie este o gravă eroare morală. Din păcate, ea se aşeaz în părelungirea unor practici care aparţin nu doar unor funcţionari de stat, ci acelora patronate de către Academia Română (cazul ultimului tratat al Istoriei Românilor). Faptul că în jurul acelei lucrări nu s-a făcut decât o vâlvă oarecare, nefinalizată cu sancţiuni juridice, va da mereu curaj celor care duc lipsă de inspiraţie şi sunt obligaţi să aibă publicaţii (pentru promovări, consolidarea prestigiului social deja obţinut, ori pentru a pretinde augmentarea sa).
În concluzie, cel mai normal final al constatării plagiatului ar fi argumentarea lui în justiţie, iar ca sancţiune, şi solicitarea ori forţarea demisiei imediate a făptuitorului.
2. Unde suntem
În momentul în care precedenta guvernare politică s-a instaurat, una dintre scopurile propuse şi pe deplin realizate, a fost aceea de a anihila orice voce care să perturbe concepţiile personale ale d-lor Răzvan Theodorescu şi Ioan Opriş. În concret, cele două comisii naţionale (de Arheologie şi a Monumentelor Istorice), care trebuiau să fie nu numai foruri de consultanţă, dar şi factori de decizie în adoptarea reglementărilor necesare, au fost reduse treptat la simple caricaturi; fie prin oamenii numiţi în fruntea sau componenţa lor, fie prin mijloacele cele mai perverse posibile (din care notez doar sistemul de ne-decontare al deplasărilor de la Bucureşti, combinat cu excluderea selectivă a indezirabililor care nu puteau să-şi achite din salarii costurile de călătorie).
Din exterior am putut constata, cu vădită îngrijorare, creşterea geometrică a numărului de "experţi" şi "specialişti" pe care Direcţia d-lui Angelescu a promovat-o în anii din urmă. Criteriul principal a fost de un formalism cras: oricine cumula o prezenţă fizică pe mai multe şantiere, avea dreptul să primească un asemenea titlu. Efectele acestei generoase gratulări cu titluri au fost nule: orice fel de săpături arheologice au putut fi asumate de orice fel de arheologi, ca şi când specializarea nu ar fi fost contat absolut de loc. Drept urmare, un preistoricean a primit autorizare să cerceteze castelul de la Lăzarea, altul biserica de la Abram, altul pe cea de la Sântimbru, un arheolog "generalist", de epocă dacic şi răomană deopotrivă, a săpat cu nonşalanţă poarta cetăţii medievale de la Alba Iulia, sub cuvânt că la origine ei se aflau structuri romane.
Gravitatea stărilor din arheologia românească le pot sublinia îndeosebi în dreptul arheologiei monumentelor istorice. Sub cuvânt că nu pot exista două foruri de tutelă pentru arheologie, subcomisia de arheologie a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice a fost desfiinţată. Compensativ, în Comisia Naţională de Arheologie (CNA) au intrat însă specialiştii care erau reclamaţi de cele mai periclitate şi mai importante situri istorice, respectiv arheologii medievişti atestaţi în mod special, tot de către structurile Ministerului Culturii. Cu alte cuvinte, ieri şi astăzi, asupra oportunităţilor de intervenie arheoloţgică la monumente istorice au luat decizii numai arheologi de epocă preistorică sau clasică, când solicitările au ajuns până la CNA, dar cel mai des de biroul d-lui Angelescu. Acelaşi serviciu şi, mai apoi Direcţie a Ministerului Culturii, ar fi trebuit să urmărească, în teritoriu, felul în care structurile de control au fost constituite pe lângă Consiliile locale. În fapt, acea "poliţie" arheologică care să vegheze la controlul patrimoniului îngropat. Fără să fie autoritatea de execuţie, aceea urma să ofere soluţionarea săpăturilor, în mod liber, şi în spiritul concurenţei, tuturor celor care erau atestaţi în specialitatea reclamată de către obiective.
Cum s-a realizat acest proiect frumos: arheologii de patrimoniu sunt adesea executanţii propriilor decizii de intervenţie arheologică, în unele părţi (exemplu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca) s-a instituit un monopol absolut al cercetării arheologice pe un anume teritoriu, structurile private sau alternative (deşi legal atestate) au fost literalmente vânate, făţiş şi programatic de fosta administraţie pentru a le scoate din peisaj. Una dintre urmări este aceea că, spre deosebire de toate meseriile implicate în restaurarea monumentelor istorice (arhitecţi, restauratori de frescă, constructori) sau spre deosebire de toate şantierele de salvare de pe autostrăzi, arheologilor români li se cere să fie "patrioţi" şi să fie cel mai prost plătiţi; în unele situaţii s-a ajuns acolo că muncitorii necalificaţi obţin câştiguri mai mari în lucrările de execuţie.
Există la această oră numeroase oraşe istorice care nu deţin arheologi specialişti în arheologia de monumente (Timişoara, Caransebeş, Lipova, Orăştie, Sebeş, Alba Iulia, Mediaş, Sighişoara, Braşov, Bistriţa, Turda, Baia Mare, Hunedoara - care deţine, la cunoscutul castel, doi arheologi preistoriceni !). În majoritatea acestor situri, distrugerile se produc cotidian, sub impactul urbanismului contemporan. Una dintre cele mai bune ilustrări de administrate a arheologiei urbane îl oferă oraşul Cluj. Dacă nu ar fi fost numai manipularea arheologiei în vremea administraţiei Funar, managerii muzeului, toţi câţi s-au succedat, nu au făcut din arheologie decât un exerciţiu de strângere de bani pentru tot felul de alte scopuri, numai pentru publicarea rezultatelor obţinute nu. Oraşul cu cea mai mare concentrare de specialişti arheologi, nu face decât să clameze opinii, fără producă, concret, nimic din documentele arheologice pe care le-a monopolizat. El continuă să fie o "insulă" de stări particulare, în timpul în care, la Sibiu, datorită incompetenţei arheologilor instituţiei muzeale, arheologia oraşului a fost minunat asumată de firme private !
Voi invoca şi cazuri pe care ar fi greu să le calific în alt capitol decât într-acela al totalei desconsiderări a controlului arheologic şi al dreptului de autor al specialiştilor arheologi. În cetatea Râşnov, antreprenorul italian (Alberto Drera) a refuzat plata lucrărilor de arheologie, continuând să intervină masiv şi mascat cu lucrări subterane; deşi sesizată Direcţia Arheologie nu intervine. În cetatea Târgu Mureş, deşi şantierul este activ şi are şef de şantier, se acordă autorizaţie de efectuare a cercetării pentru un specialist de epocă romană. În cetatea Oradea, aceeaşi situaţie, în care antreprenorul de monument (d-l Szabó Bálint), evită responsabilul de şantier arheologic, instituţia muzeală şi contactează, pentru lucrări de subsol meschine, un tânăr fără responsabilităţi, pe care nici nu-l plăteşte.
Prigoana oficială împotriva firmelor private a fost nu numai selectivă (ea a ferit, de pildă, firma "Damasus"), ci şi imposibil de acoperit cu adevărat. Instituţiile private, deţinătoare de patrimoniu, au preferat, acolo unde s-a putut, să nu lucreze cu instituţii bugetare (datorită mecanismelor financiare greoaie, lipsei de motivare reală a cercettorilor impliăcaţi direct, neînţelegerii exacte a exigenţelor "arheologiei contractate". Poate soluţia instituţie de stat-patroană, cum pare a deveni Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, prin administrarea directă a cercetărilor arheologice din Munţii Apuseni sau de la autostrăzile Transilvaniei, este una mai potrivită ? Ar fi totuşi de ştiut, cum este posibil ca în contractele care se semnează apar clauze de confidenţialitate, pentru o problemă care priveşte recuperarea culturii materiale naţionale sau de ce anume, din aceleai contrşacte se solicită avizul "marelui patron din Bucureşti" pentru agrearea subcontractărilor (pentru transport, angajări de muncitori, asistenţă computerizată etc.)?
Altă "politică" ieşită dinspre managerii arheologiei din cadrul Ministerului Culturii a fost aceea a împărţirii în cel mai egalitarist mod, a firmiturilor de subvenţii financiare. Caz concret, indiferent de tipul şi importanţa obiectivelor, de sprijinul sau nu al autorităilor locale,ţ fiecare judeţ s-a împărtăşit anual de un singur şantier arheologic, cu aceeaşi sum ! ăDar au fost şi excepţii. Iată două: Histria, în care d-l Anghelescu a contat ca membru al colectivului de cercetare şi judeţul Arad, unde un al doilea obiectiv, pentru care Muzeul local nu a cerut bani, l-a primit totuşi, în exact acelaşi cuantum, cu celălalt, de importanţă istorică excepţională, pentru care autorităţile locale asiguraseră un partenerariat financiar important. Selecţia naţională ar fi fost, probabil prea simplă: numai acele obiective care pot fi studiate, care au disperată nevoie de a fi cercetate, care au sprijin serios din partea autorităţilor locale sau de altă natură (asociaţii, firme etc.), numai de către acei specialişti care s-au dovedit nu doar să fie prezenţi pe şantiere, ci să producă bunuri sociale (documente arheologice publicate).
Centralismul excesiv care, aparent conduce astăzi destinele arheologice din România este nu numai contrar spiritului european, dar şi grav în aplicare. România este constituită din provincii care au avut evoluţii istorice diferite şi specifice, în care repartiţia patrimoniului este cumplit de inegală. De ce s-ar cere unui ardelean să ştie cum trebuie să administreze situaţiile arheologice ale oraşului Iaşi, de pildă ? Nici cea mai mică umbră de structuri provinciale nu a fost admisă, în afara unor "pseudo-regiuni" interjudeţene artificioase.
Obtuzitatea managerială care guvernează astăzi rezidă şi în totala lipsă a strategiilor de dezvoltare a arheologiei din România. Nici un program nu a promovat, dinspre autoritatea centrală, naşterea băncilor de date complementare CIMEC-ului, publicarea patrimoniului arheologic care zace în muzee sub un obroc mai straşnic decât documentele din arhive. Programele de atestări de arheologi se derulează ca în cele mai bune vremuri ale perfecţionărilor profesionale anterioare anului 1989. Sesiunea Naţională de Arheologie este o antrepriză megalitică şi falimentară, care nu reuşeşte decât să-i adune, dintr-o dată şi într-un singur loc pe toţi arheologii din România. Nici un program realist, punctual, nici un for cu adevărat de discuţie nu a fost vreodată patronat de administraţia politică, în care d-l Angelescu pare să marcheze continuitatea. S-a interesat vreodată, Direcţia d-lui Angelescu de o iniţiativă privată ca aceea a Asociaţiei Arheologilor Medievişti din România ? dar de revista "Arheologia Medievală" care se publică deja cu o consecvenţă care o întrece cu mult pe aceea "Buletinului Monumentelor Istorice" ? Nici un fel de invitaţie sau stimulente nu au fost îndreptate către instituţiile de învăţământ superior pentru a-şi modifica programele. Arheologia monumentelor a fost şi este în grea suferinţă: a fost oficial decapitată în 1977, apoi, din nou, în 2000. Nici o ţară de lume nu trăieşte o asemenea discrepanţă de atitudini, verbale şi faptice, faţă de trecutul ei direct. Încă formarea poporului român se scaldă în neguri; nu ne cunoaştem întemeierile de început, nu le putem înnobila, cu date noi, pe cele care se mai păstrează; monumentele cad peste noi înainte de a le aduce la o viaţă care să însemne ceva pentru locurile în care se găsesc (inclusiv revitalizare economică).
Adrian Andrei Rusu
Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro |
