Archaeology.ro

CU PRIVIRE LA DESCOPERIRILE FUNERARE ALE GRUPEI VERBICIOARA

Identificată în 1949 prin săpăturile din staţiunea eponimă, „cultura” Verbicioara a rămas o bună bucată de vreme susţinută doar de rezultatele acestor cercetări la care se adăugau cele dintr-o altă staţiune de pe teritoriul localitatăţii învecinate Verbiţa1. La prima prezentare, foarte succintă de altfel, se considera că a avut o origine vestică, legată de complexele Periam-Pecica şi Vatina, pătrunzând în Oltenia după grupa Glina III pe care o împinge către est. Referitor la înmormântări se considera că la început obiceiul era cel a înhumării morţilor, pentru ca apoi în a 3-a fază să se constate practica incineraţiei2. La scurtă vreme a urmat o prezentarea în detaliu a culturii Verbicioara, folosindu-se în principal rezultatele cercetărilor din staţiunea eponimă cărora li se adăugau şi alte descoperiri din Oltenia, dar şi din Banat cum sunt cele de la Băile Herculane, Moldova Veche şi Visag sau de la sud de Dunăre din peştera Devetaki. Pe baza conţinutului material cultura Verbicioara era împărţită în cinci faze, începutul culturii fiind plasat în a doua etapă a fazei Reinecke Bz A2 - tranziţia de la A2 la B1. Ultima fază, Verbicioara V, plasată în perioada Reinecke Bz D era împărţită în două subfaze, cea de a doua, denumită Vb, fiind considerată ca exprimând tranziţia către prima epocă a fierului. În ceea ce priveşte înmormântările se specifica că nu au fost descoperite cimitire, singurele descoperiri funerare fiind un mormânt de inhumaţie cu un ac „cipriot” şi un inel de buclă, ambele din bronz, iar apoi două morminte de incineraţie în urnă3. Concluziile lui D. Berciu din 1961 au fost preluate destulă vreme cu evlavie de către specialiştii bronzului oltean, cu atât mai mult cu cât lipseau cercetări sistematice de natură să infirme sau să confirme observaţiile respective. O descoperire, cu caracter funerar, ce se dorea a fi importantă, a fost introdusă în circuitul ştiinţific în 1967, fiind vorba de un presupus cimitir de incineraţie descoperit la Visag4.

O primă reconsiderare critică a tuturor descoperirilor Verbicioara a fost făcută de B. Hänsel care a separat materialele din sudul Olteniei, respectiv cele atribuite fazelor Verbicioara I-III, de cele din nordul Olteniei, în special atribuite fazelor Verbicioara IV-V, pe care le-a considerat ca aparţinând unui grup separat, răspândit în zona deluroasă a nordului provinciei, pe care l-a denumit Govora, după depozitul de vase5 cunoscut de mai mult vreme. Acelaşi autor separa materialele socotite Verbicioara Vb în cadrul unui alt grup denumit Işalniţa6. La scurtă vreme cultura Verbicioara a fost din nou prezentată, păstrându-se punctul de vedere mai vechi al lui D. Berciu7. Pe aceiaşi linie s-au mai înscris şi alte contribuţii, unele minore, al căror merit a fost mai cu seamă acela de a spori repertoriul descoperirilor Verbicioara8. Punctul de vedere exprimat de B. Hänsel a fost preluat, cu unele modificări, doar o singură dată9. O privire generală asupra grupei Verbicioara în contextul mai larg al epocii bronzului din România o datorăm lui A. Vulpe care atrage atenţia asupra faptului că periodizarea culturii Verbicioara nu a fost încă susţinută stratigrafic, amintind şi punctul de vedere al lui B. Hänsel. În ceea ce priveşte originea pune problema participării unor manifestări caracterizate prin ceramică striată de tip Gornea-Orleşti „cu rădăcini în bronzul timpuriu” şi în relaţie cu aspectul Corneşti-Crvenka din Banat10. În sfârşit mai trebuie amintită şi discuţia deschisă recent de Fl. Ridiche, care, pe baza unui deosebit de consistent catalog al descoperirilor Verbicioara şi a examinării chorologice a acestora reconfirmă modelul propus de B. Hänsel11.

În linii mari aria ocupată de grupa de descoperiri Verbicioara cuprinde întreaga Oltenie12, cu unele descoperiri la est de Olt şi câteva la sud de Dunăre în zona sârbească a Banatului13. Descoperirea de la Visag nu aparţine evident „culturii” Verbicioara, ci mai degrabă grupului Balta Sărată14, la fel cum puţinele cioburi verbiciorene din peştera de la Devetaki15 nu reprezintă o prezenţă Verbicioara la poalele masivului muntos Stara Planina, ci mai degrabă rezultatul unor schimburi la distanţă. Mai noile nuanţări privind evoluţia culturală a epocii bronzului în Banat16 exclud o prezenţă efectivă a grupei Verbicioara în aceste părţi, dar pun problema precizării raporturilor faţă de grupa Vatina, atât genetic, cât şi cronologic. Dacă cercetările făcute în aşezările Verbicioara au adus prea puţine date pentru a confirma stratigrafic periodizarea „culturii”, materialul ceramic permite o anume distincţie între formele atribuite „fazelor” I-II, pe de-o parte şi cele atribuite, mai ales după decoraţie, „fazei” III pe de altă parte. În ceea ce priveşte „fazele IV-V”, observaţia mai veche a lui B. Hänsel, conform căreia materialele atribuite acestora constituie de fapt un grup aparte, rămâne în picioare, măcar prin lipsa unor cercetări sistematice în nordul Olteniei. Dacă pentru ceea ce D. Berciu şi S. Morintz numeau materiale Verbicioara Va, lucrurile par clare în sensul apartenenţei lor la grupul Govora, cele cunoscute sub denumirea de „Verbicioara Vb” nu au nimic de a face cu grupa Verbicioara şi nici cu grupul Govora, ele aparţinând în realitate grupului Bistreţ-Işalniţa care înlocuieşte în bronzul târziu grupa Gârla Mare în valea Dunării cu unele extensii către nord pe luncile joase ale afluenţilor principali17. Pentru plasarea în timp a descoperirilor Verbicioara (fazele I-III) poate fi păstrată mai vechea încadrare propusă în 1961 (!) de către D. Berciu în cursul perioadei Reinecke Bz A, dar numai dacă ţinem seama de conţinutul real al acestei perioade şi, mai ales, de cronologia absolută stabilită recent pentru această perioadă, în special pe baza datelor radiocarbon18, adică cândva între 2300-1900 BC, ceea ce ar corespunde cu perioada mijlocie a epocii bronzului la nord de Dunăre.

Descoperirile funerare Verbicioara nu sunt multe la număr. Până în momentul de faţă au fost luate în discuţie, cu diferite ocazii, 16 descoperiri. Acestea sunt:

1. Crivina, jud. Mehedinţi - mormânt de incineraţie în urnă izolat; 2. Cârna, jud. Dolj - mormânt de incineraţie în groapă situat în perimetrul unui cimitir de incineraţie al culturii Gârla Mare; 3. Desa, jud. Dolj - două morminte de incineraţie în urnă; 4. Ghidici,jud. Dolj - mormânt de incineraţie în urnă, considerat a aparţine unui cimitir; 5. Godeanu, jud. Mehedinţi - două morminte de incineraţie în urnă descoperite în peştera Cincioarei; 6. Gruia - grup alcătuit din trei morminte de incineraţie în urnă, jud. Mehedinţi; 7. Korbovo, Serbia - complex alcătuit dintr-un vas cu capac, fără resturi cinerare şi considerat „cenotaf” izolat; 8. Mărăcinele, jud. Dolj - mormânt de incineraţie în urnă izolat, jud. Dol; 9. Nicolae Bălcescu, jud. Mehedinţi - mormânt de incineraţie în urnă izolat; 10. Padea, jud. Dolj - grup constituit din patru morminte de incineraţie în urnă; 11. Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea - mormânt de incineraţie în urnă izolat; 12. Săcuţa, jud. Dolj - grup de morminte de incineraţie în urnă; 13. Săpata, jud. Dolj- vas izolat considerat ca un mormânt de incineraţie în urnă; 14. Tismana, jud. Gorj - mormânt de incineraţie în urnă izolat; 15. Verbicioara, jud. Dolj - un mormânt de inhumaţie izolat şi două morminte de incineraţie în urnă descoperite în aşezare; 16. Visag, jud. Timiş, presupus cimitir plan de incineraţie. Examinarea din punct de vedere chorologic a descoperirilor funerare „Verbicioara” relevă, prin ea însăşi, din nou caracterul lacunar şi contradictoriu al documentării arheologice pentru grupa aflată în discuţie acum, jumătatea sa răsăriteană fiind cu totul văduvită de înmormântări (Fig. 1), deşi aşezările nu lipsesc19.

La prima vedere, pentru cele 16 descoperiri cu caracter mortuar ale grupei Verbicioara, caracterul cercetării pare a asigura o bază destul de solidă pentru discuţia problemei, majoritatea descoperirilor - 69% - provenind din săpături arheologice restul provenind fie din recunoaşteri de suprafaţă, fie din descoperiri fortuite (Fig. 2). Situaţia devine însă mai puţin satisfăcătoare dacă se examinează modul publicării descoperirilor mortuare considerate ca aparţinând „culturii” Verbicioara. Astfel pentru majoritatea acestora dispunem de menţiuni superficiale sau, în cazurile mai bune, doar de descrieri sumare ilustrate fiind doar vasele şi

aproape niciodată contextul arheologic concret20 atribuirile fiind pe măsură. Am văzut deja că descoperirea, de altfel discutabilă21 de la Visag nu mai poate fi atribuită grupei Verbicioara. În această situaţie se poate observa cu uşurinţă că descoperirile funerare atribuite grupei în discuţie se cantonează cu precădere în jumătatea sudică a ariei tradiţională Verbicioara. Pe de altă parte se mai poate observa şi că toate descoperirile „sudice” sunt atribuite „fazelor” I-III, singura descoperire mortuară târzie, cea de la Râmnicu-Vâlcea, fiind plasată în regiunea piemontană din imediata vecinătate a Carpaţilor, poziţie chorologică care susţine încheierile lui B. Hänsel.

O primă observaţie poate fi făcută destul de cert încă din capul locului şi anume că toate înmormântările discutate acum sunt plane, neexitând nici un fel de date care să sugereze amenajări exterioare de genul movilelor funerare. Faptul în sine prezintă o anume importanţă căci sunt cunoscute, de sigur la o vreme anterioară, înmormântări tumulare atribuite grupei „înmormântărilor cu ocru roşu” în ultima vreme cunoscute ca aparţinând de fapt grupei mai mari Jamnaja, în mai multe localităţi din Oltenia22. În acest fel este limpede că apariţia mormintelor plane şi de incineraţie constituie un important element nou al epocii bronzului în Oltenia, prin particularităţile respective de rit şi ritual şi structură funerară. Cu totul semnificativ în acest sens apare faptul că pentru Oltenia nu se cunosc morminte tumulare post Jamnaja, aşa cum se întâmplă în Muntenia, la răsărit de Mostiştea cel puţin23.

În cimitirul de incineraţie de la Cârna/(fost Dunăreni)-Ostrovogania a fost descoperit M. 63. Este vorba de un mormânt cu oasele calcinate depuse într-o groapă şi acoperite de câteva cioburi24. După decorul de pe fragmentele ceramice, mormântul ar putea fi atribuit „fazelor” I-II Verbicioara. Dar este cu totul problematic de a spune dacă mormântul cu pricina a aparţinut unui individ „Verbicioara” sau este un mormânt al unui localnic de la baltă, pentru a cărui înmormântare s-a folosit un vas Verbicioara ajuns pe grindul din balta Bistreţ prin schimbul la distanţă... Cercetări cu totul recente în zona lacului Bistreţ par a indica o anume anterioritate a prezenţei Verbicioara - aspectul timpuriu/”fazele I-II” -faţă de descoperirile Gârla Mare25. O descoperire la fel de problematică o constituie şi mormântul de incineraţie de la Râmnicu Vâlcea26. Ne lipsesc orice fel de date referitoare la condiţia arheologică a descoperirii. Mai mult, în nordul Olteniei mormântul de la Râmnicu Vâlcea rămâne deocamdată singur şi plasat excentric către nord-est faţă de masa celorlalte descoperiri concentrate în zona sudică a Olteniei, ceea ce pare să confirme şi din acest punct de vedere opinia lui B. Hänsel. La Godeanu, în peştera Cincioarei, au fost descoperite, mai de mult, două urne cu oase calcinate. Cele două vase erau de „factură Gârla Mare”, motiv pentru care mormintele au fost considerate ca aparţinând unei faze târzii a culturii Verbicioara27. Pentru descoperirea de la Săpata - un vas izolat - ne lipsesc informaţiile privind condiţia arheologică28 aşa că nu este deloc clar de ce este un mormânt.

Deşi o privire statistică asupra contextului arheologic al înmormântărilor Verbicioara poate părea pripită, dată fiind puţinătatea descoperirilor sigure şi calitatea publicării informaţiilor corespunzătoare, ca să nu mai vorbesc despre cunoaşterea condiţiilor exacte, putem remarca totuşi că majoritatea sunt reprezentate prin morminte izolate (Fig. 3), cu excepţia situaţiei, destul de probabile, de la Gruia, nemai fiind cunoscute cazuri de înmormântări Verbicioara aparţinând unor cimitire. Prezentând descoperirea fortuită de la Ghidici, M. Nica afirmă că în zonă există o necropolă Verbicioara, dar omite să-şi argumenteze afirmaţia29. (i nu trebuie uitat că la Ostrovogania este vorba doar de un mormânt cu ceramică Verbicioara, iar la Gruia situaţia arheologică este cu totul confuză30. În rest mai pot fi semnalate grupurile de morminte de la Godeanu cu 2 morminte, Desa cu două morminte, Padea cu patru morminte31 şi Verbicioara cu două morminte de incineraţie şi unul de inhumaţie. În lipsa unor preocupări coerente exprimate concret în teren prin săpături sistematice, documentarea privind comportamentul mortuar al grupei Verbicioara poate fi considerat ca fiind cu totul lacunar. Dar chiar şi în această situaţie se pare că practica incineraţiei era generalizată chiar de la începuturi şi răspândită aproximativ uniform pe întreaga arie. Staţiunea de la Verbicioara şi nu numai ea, arată o locuire relativ intensă, astfel că o altă problemă este aceea a zonelor funerare. Nu exclud însă posibilitatea ca, măcar la Gruia, să se poată documenta un cimitir, foarte probabil de dimensiuni reduse. De altfel obiceiul de a plasa mormintele izolat sau în mici grupuri nu este singular, măcar pentru perioada timpurie a epocii bronzului de la nord de Dunăre, cu atât mai mult cu cât în zonele imediat învecinate fenomenului Verbicioara, sau anterior ei, se mai întâlnesc situaţii oarecum asemănătoare. Aceste cazuri pot indica eventual, fie comunităţi restrânse, fie fragmentarea zonelor funerare corespunzând unor anume segmente ale comunităţilor, fiecăruia dintre acestea fiindu-i destinată o locaţie postmortem distinctă spaţial.

Dacă practica incineraţiei este solid documentată pentru cele câteva înmormântări Verbicioara sigure, ne cam lipsesc în schimb detaliile privind ritualul. Cu toate acestea putem remarca că practica depunerii oaselor calcinate în vase ce au căpăt astfel funcţia de urne, uneori acoperite cu alte vase folosite drept capace, aparţinând categoriei Urnengrab, este atestată în majoritatea cazurilor, o excepţie fiind întâlnită în cazul M. 63 de la Cârna-Ostrovogania, unde oasele calcinate au fost acoperite cu cioburi de vase, fiind vorba de un mormânt de incineraţie în groapă - Brandgrubengrab. Recenta descoperire de la Desa-Castraviţa a oferit şi primele date sigure privind ansamblul întregului mormânt. Astfel s-a constatat că, pentru cel dintâi mormânt descoperit, groapa avea în plan o formă ovală, iar în profil tronconică cu gura mai largă. Importantă este observaţia conform cărei groapa mormântului era plină cu cenuşe, fapt care permite încadrarea mormântului în categoria Brandschuttungsgrab, adică a celor cu „cenuşe risipită”, morminte în a căror groapă, imediat înainte de aşezarea urnei cu oase calcinate, se mai depuneau şi alte resturi culese de la locul incinerării. Tot în cazul acestui mormânt s-a mai apreciat că oasele calcinate fuseseră „depuse iniţial într-un săculeţ” şi apoi abia în vas32. Din păcate observaţiile corecte de la Desa nu mai au alt termen de comparaţie pentru aria verbicioreană, rămânând singulare până la noi descoperiri la fel de precise.

O problemă aparte o pune, după opinia mea, mormântul de inhumaţie de la Verbicioara. Asupra condiţiei din teren a descoperirii deţinem date cu totul restrânse. Nu se precizează data descoperirii. Se ştie că a fost descoperit în afara staţiunii „, undeva unde terenul a fost deranjat de arături, la suprafaţă găsindu-se oase umane şi cioburi Verbicioara, dintre care unele cu analogii în faza V33. Se presupune că ar fi putut aparţine cel puţin unui grup de morminte, dar pe planul publicat în 195934 nu este trecut locul acestei descoperiri ceea mă îndeamnă să presupun că a fost găsit cu totul întâmplător, fapt care îi mai reduce din însemnătate... Mormântul a conţinut un schelet depus chircit pe stânga, cu capul către sud. Inventarul declarat era constituit dintr-un ac „cipriot” din metal, cu tija curbă, dar cu capul rupt şi un inel de buclă tot din metal35. După acul „cipriot” ca şi după inelul de buclă, mormântul se poate plasa într-o vreme corespunzătoare mormintelor Periam-Pecica care au asemenea piese în inventarele lor36, fapt ce confirmă datarea propusă de mine. Antecedente pentru inhumaţie nu există pentru grupa Glina37 aşa cum este ea cunoscută în Oltenia, şi care precede grupa Verbicioara, după cum o arată însăşi succesiunea stratigrafică aşa cum a fost ea înregistrată în staţiunea eponimă, iar inventarul este prea târziu pentru aceasta. Morminte de inhumaţie sunt amintite la răsărit de Olt, în mediul Tei38, dar o pătrundere, inclusiv cu obiceiul funerar al inhumaţiei, a acestei grupe la vest de Olt rămâne a fi dovedită39. Oricum mormântul de inhumaţie de la Verbicioara constituie o apariţie cel puţin insolită, rămânând de văzut dacă viitoarele cercetări vor duce la descoperiri similare în aria Verbicioara pentru a-l transforma într-o informaţie credibilă. În această situaţie şi faţă de preponderenţă remarcabilă a obiceiului de a arde cadavrele, mai vechea afirmaţie conform căreia la începuturile culturii se practica inhumaţia pentru ca ulterior să fie înlocuită cu incineraţia40 îşi pierde din greutate.

Cele două morminte de incineraţie descoperite tot în staţiunea eponimă se găseau în aşezare, fapt de o anume importanţă, căci practica înmormântărilor în cadrul spaţiului locuit ar putea explica, măcar parţial, lipsa unor cimitire de sine stătătoare sau, mai degrabă, fracţionarea zonelor funerare. Dar şi pentru aceste două morminte ne lipsesc observaţiile din teren, exceptând precizarea adâncimii de la nivelul modern de călcare şi menţiunea că au fost găsite, primul în 1949 în secţiunea III, iar al doilea în 1950 în secţiunea IV. Ambele au fost găsite în stratul de cultură nefiind distinsă groapa. Primul se compunea din urnă şi capac, iar al doilea numai din urnă. Urna primului mormânt era un vas globular cu patru torţi pe pântec şi cu un gât scurt acoperit cu un capac scund de formă tronconică. Urna celui de al doilea era un vas cu profil în „S”, cu două torţi trase din buză şi cu suprafaţa striată. În ambele urne s-au găsit oase calcinate, făcându-se observaţia că: „Die Verbrennung selbst war an einer anderen Stelle vorgenommen worden, für deren Lage noch keinerlei Hinweise vorligen” 41, situaţie practic obişnuită la aproape toate mormintele de incineraţie din epocă...

Situaţia de la Gruia ar părea, la prima vedere, mai fericită, fiind raportate 3 morminte de incineraţie Verbicioara descoperite într-un cimitir cu morminte Gârla Mare şi hallstattiene timpurii. Primul mormânt Verbicioara a fost deranjat de un altul Gârla Mare, reuşindu-se doar recuperarea părţii inferioare a vasului ce funcţionase drept urnă. În interior au fost găsite oase calcinate şi cenuşe. Cel de al doilea mormânt Verbicioara a avut ghinionul de a fi fost distrus de două ori în decursul vremii, odată de un mormânt Gârla Mare şi a doua oară de unul hallstattian. (i cel de al treilea mormânt Verbicioara a avut o soartă asemănătoare, fiind distrus de M. 16 ce aparţine culturii Gârla Mare. În ambele cazuri nu s-au mai putut „recupera decât fragmente ceramice decorate cu incizii paralele, executate cu pieptănul” 42. Nu se precizează dacă au existat oase calcinate şi nu dispunem de planuri sau profile de morminte. Restul de urnă păstrat e insuficient pentru a-i stabili apartenenţa la una din „fazele” Verbicioara, de altfel insuficient definite. În ansamblu situaţia de la Gruia o repetă pe cea de la Cârna-Ostrovogania, părând a indica o anume anterioritate a înmormântărilor Verbicioara pe valea Dunării43 sau poate expresia unor împrumuturi materiale şi, pe cale de consecinţă, a unei contemporaneităţi la nivelul stilului ceramic Verbicioara III şi al etapei mai vechi a culturii Gârla Mare.

Din păcate nu dispunem de date mulţumitoare, în afara menţionării lor, despre cele patru morminte de la Padea. Situaţia are importanţa ei căci numărul mormintelor poate indica o grupare cu caracter funerar pentru grupa Verbicioara.

Despre mormintele de la Nicolae Bălcescu44, Mărăcinele45, Tismana, Crivina46 şi Sălcuţa47 nu se poate discuta prea mult, ele fiind fiecare o descoperie fortuită, lipsind orice fel de alte observaţii. Singurul fapt pe care îl atestă este practica incineraţiei la o vreme corespunzând la ceea ce, tradiţional, se numesc „fazele II-III” ale grupei Verbicioara. Nici descoperirea de la Korbovo48 nu ajută cu ceva, cu atât mai mult cu cât este vorba de o descoperire cu totul izolată- un vas acoperit cu capac, fără resturi osteologice - considerată cenotaf.

Este limpede că stadiul cercetării „culturii” Verbicioara, prin caracterul său lacunar şi adesea lipsit de coerenţă, afectează orice încercare de examinare de ansamblu a obiceiurilor mortuare ale acestei grupe ceramice. Puţinătatea datelor concrete, caracterul lor îndoielnic, lipsa unor observaţii stratigrafice bine susţinute precum şi a unor analize pertinente de material mă îndeamnă să consider acest fenomen mai degrabă ca o problemă decât ca o cultură arheologică bine definită. Ín stadiul actual de documentare putem afirma că a existat practica incineraţiei, cu obiceiul depunerii resturilor calcinate în urne, dar şi în gropi acoperite apoi cu cioburi. Obiceiul arderii defuncţilor, bine cunoscut în zona Dunării Mijlocii pentru bronzul timpuriu tradiţional - grupele Makó sau Nyirség - combinat cu prezenţa ceramicii striate, indică o componentă de sorginte vestică, aşa cum de fapt s-a mai subliniat. Dar repertoriul decorativ lasă să se întrevadă afinităţi şi cu grupa Vatina, grup căreia nu i-a fost străină incineraţia49, în acest sens neputând fi exclusă posibilitatea ca grupa Verbicioara să reprezinte o „sinteză” a celor două elemente - Zók târziu şi Vatina - i din punctul de vedere al practicilor mortuare. Deşi incerte, descoperirile de la Teţcoi şi Runcuri50, lasă să se întrevadă o pătrundere a incineraţiei, foarte probabil de dincolo de Carpaţi, unde asemenea obiceiuri funerare sunt atestate,destul de probabil în medii Zók târzii, cum este cazul micului cimitir de la Bratei51. Puţinele descoperiri mortuare Verbicioara sigure, doar în câteva cazuri găsite grupate, par a indica că spaţiul funerar a avut alte criterii de organizare, cel puţin în cazul mormintelor de incineraţie din staţiunea eponimă, el cuprinzând şi aşezarea, aşa cum se mai cunoaşte, mult mai desluşit, din mediul Wietenberg52. Descoperirea de la Godeanu, în cazul fericit în care am avea certitudinea că poate fi atribuită grupei Verbicioara, ar putea indica faptul că pentru înmormântările acestei grupe au fost folosite şi peşterile, fapt mai puţin cunoscut pentru epoca bronzului la nord de Dunăre.

Singurul mormânt ce poate fi atribuit grupului Govora, cel de la Râmnicu Vâlcea nu se bucură nici el de o fişă arheologică mulţumitoare, iar prin singularitatea lui stopează din capul locului orice efort de discuţie.

O descoperire cu totul recentă introduce în spaţiul bronzului oltean, elemente noi mai ales din punctul de vedere al comportamentului funerar. Este vorba de mormintele de incineraţie sub tumuli descoperite la Vârtopu, jud. Gorj. Deocamdată nu dispunem decât de descrierile succinte, cu ilustraţii puţin concludente, ale unor rapoarte preliminare53. Este vorba de opt morminte tumulare în care s-au găsit grupuri de 2-4 vase, depuse pe sol, alături de grămăjoare de oase calcinate, totul fiind acoperit apoi cu pământ, rezultând movile funerare cu diametre între 6 şi 10 m, înalte, astăzi, de circa 0.40-0.70 m. Într-un singur caz - T. 5 - vasele „de ofrandă” şi oasele calcinate au fost aşezate pe un soi de postament de formă neregulată, constituit din bolovani de râu. Cele mai multe din vasele adiacente oaselor calcinate prezintă urme de ardere secundară indicând în acest fel faptul că au fost depuse pe rug o dată cu cadavrul. Pe baza materialului ceramic descoperirea a fost încadrată, printr-o savuroasă exprimare, „în etapa Bronzului timpuriu având un substrat Glina final - Verbiţa - Ostrovul Corbului - (Glina IV), Bela Crkva - Priboi, dar s-ar putea anunţa elemente de tip Bubani III - Vecina - Ostrovul Corbului (post-aşezare Glina şi ante-aşezările de tip Gornea - Orleşti”. Cu toate că încă nu se cunoaşte exact situaţia şi materialul, descoperirea de la Vârtopu pare a indica practica incineraţiei la un moment anterior constituirii grupei ceramice Verbicioara, cam o dată cu mormintele menţionate deja de la Teţcoiu sau Runcuri. Pe de altă parte, existenţa movilelor funerare şi unele elemente ale structurilor lor, nu îşi au paralele în spaţiile imediat învecinate, unde mormintele de incineraţie sunt în totalitate plane. În ce măsură descoperirea de la Vârtopu, plasată în zona dealurilor subcarpatice din nordul Olteniei, a avut o relaţie cu grupa ceramică Verbicioara din sudul provinciei rămâne de demonstrat. În aşteptarea unor noi descoperiri şi a precizărilor de rigoare nu pot exclude, măcar cu titlul de ipoteză de lucru, un anume raport cu mormintele birituale şi în ciste din piatră sub movile de la Caşolţ-Trei morminţi54 sau cu mormântul de incineraţie în urnă depus în cistă din lespezi de piatră de la Runcuri, situat în nordul Olteniei şi atribuit, cu graţioasă generozitate, grupei Glina55.

1. D. Berciu şi colab., SCIV 1, 1950, 1, p. 103-107, 112-113; Idem, SCIV 2, 1951, 1, p. 232-239; Idem, SCIV 3, 1952, 1, p. 141-179; Idem, Materiale 3, 1957, p. 83-92; D. Berciu, SCIV, 5, 1954, 3-4, p. 343-360.
2. I. Nestor, în Istoria României, vol. I, Bucureşti 1060, p. 106-107.
3. D. Berciu, Dacia NS5, 1961, p. 123-161; Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre., Bucureşti 1966, p. 176-178.
4. V. Dumitrescu, I. Stratan, SCIV 18, 1967, 1, p. 71-81.
5. D. Berciu, P. Purcărescu, P. Roman, Materiale 7, 1961, p. 134-135, fig. 3.
6. B. Hänsel, Beiträge zur regionalen und chronologischen Gliederung der älteren hallstattzeit am unteren Donau, Bonn 1976, p. 57-61, 101-104.
7. S. Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii I. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti 1978, p. 22-27; 61-70.
8. Citez aici doar unele dintre acestea cum sunt: G. Crăciunescu, Drobeta 7, 1996, p. 35-48;Idem, în vol. Kulturen der Bronzezeit in dem gebiet des Eisernen Tores, Bucureşti 1998, p. 115-138; Idem, Drobeta 9, 1999, p. 41-49; V. Dumitrescu, A. Bolomey, F. Mogoşanu, Esquisse d`une préhistoire de la Roumanie jusques la fin de l`âge du bronze, Bucureşti 1983, p. 193-194; M. Nica, în Actes du IIe Congres International de Thracologie, I, Bucureşti 1980, p. 89-94; Idem, Drobeta 7, 1996, 18-34; Gh. Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu Vâlcea 1995; N. Tasiƒ, în N. Tasiƒ (Hrsg.), Kulturen der Frühbronzezeit des Karpatenbecken und Nordbalkans, Beograd 1984, p. 83-91.
9. I. Chicideanu, Dacia NS 30, 1-2, 1986, p. 42-47.
10. A. Vulpe în Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti 2001, p. 265-267.
11. Fl. Ridiche, Oltenia StCom, 12, 2000, p. 41-73; idem, Oltenia StCom, 13, 2001, p. 33-58.
12. Este vorba de un repertoriu destul de bun, cu 263 descoperiri din toate "fazele" Verbicioara, la Fl. Ridiche, op.cit.
13. J. Uzelac , în N. Tasiƒ (ed.), The yugoslav Danube Basin and the neighbouring regions in the 2nd Millennium B.C., Belgrade-Vršac 1996, p. 23-42.
14. "Cimitirul" de la Visag, cf. Dumitrescu Vl., Stratan I., op.cit., a fost însă recent atribuit grupului Balta Sărată, cf. P. Rogozea, Analele Banatului SN 6, 1998, p. 183-196.
15. V. Mikov, N. Dzambazov, Devetaškata peš…era, Sofija 1960
16. Fl. Gogâltan în vol. în N. Tasiƒ (ed.), The yugoslav Danube Basin and the neighbouring regions in the 2nd Millennium B.C., Belgrade-Vršac 1996, p.43-67; M. Gumă, Epoca bronzului în Banat, Timişoara 1997.
17.Vezi supra nota 9.
18. Pentru cronologia absolută a perioadelor Reinecke Bz A1-2 vezi R. Krause, în K. Randsborg (ed.), Absolute chronology, Archaeological Europe 2500-500 BC, Acta Archaeologica 67, 1996/Acta Archaeologica Supplementa 1, 1996, p. 73-86; K. Rassman, în K. Randsborg, op.cit., p. 199-209; J. Müller, în J. Bátora, J, Peška (Hrsg.), Aktuelle Probleme der Erforschung der Frühbronzezeit in Böhmen und Mähren und in der Slowakei, Nitra 1999, p. 113-126 sau, pe Internet, la adresa: http://www.uf.uni-erlangen.de/karten/bzt-a1.html, şi http://www.uf.uni-erlangen.de/karten/bzt-ar.html, unde pentru etapa Glockenbecher-Protoaunjetitz-Ch"opice-Veselé-Ragelsdorf-Oggau se dă intervalul 2600-2200 BC, pentru etapa Straubing-Früh-Aunjetitz-Nitra-Nagyrév = Bz A1 intervalul 2250-1950 BC I, respectiv, pentru etapa Lanquaid-Hoch-Aunjetitz = Bz A2 intervalul 2000-1800/1600 BC.
19. Fl. Ridiche, op.cit., supra nota 11.
20. O excepţie fericită o constituie situaţia de la Desa, cf. P. Gherghe, M. Nica, Fl. Ridiche, raport în Cronica 2001, Bucureşti 2002, p. 122.
21. Vezi supra nota 14. În fapt "cimitirul" este documentat doar prin resturi de oase arse şi cioburi, găsite pe un câmp ce fusese, în prealabil, arat cu sârguinţă. După opinia mea singurul argument pentru interpretarea drept cimitir a resturilor de pe câmpul de la Visag este reprezentat de entuziasmul lui I. Stratan, cel care a "identificat" necropola. În anul 1988, prin bunăvoinţa colegului Fl. Draşovean de la Muzeul Banatului, am avut prilejul să particip la o cercetare de teren pe locul cu pricina şi pot afirma că pe acolo nu se prea găsesc resturi de cimitir !
22. Cum este cazul la: Basarabi, cf. V. Zirra, în vol. Materialy i issledovanija po arheologii jugo-zapada SSSR i Rumynskoj Narodnoj Pespubliki, f.a. (1960), p. 126; Cioroiu Nou, cf. idem, p. loc.cit; Giubega, cf. idem, loc.cit.; Hunia, cf. Vl. Dumitrescu în vol. Raport asupra activităţii ştiinţifice a Muzeului Naţional de Antichităţi în anii 1942 şi 1944, Bucureşti, 1944, p. 86; Milostea, cf. Eugenia Popescu, A. Vulpe, RevMuz, 3, 1966, 2; Perişor, cf. V. Zirra, op.cit., p. loc.cit; Pleniţa, cf. V. Zirra, op.cit., p. 127; Plopşor, I. Nestor, BerRGK, 22, 1932 (1933), p. 67; Rast, cf. Vl. Dumitrescu, The Neolithic Settlement at Rast, BAR InterSer 72, Oxford, 1980, p. 126-132; Rusăneşti, cf. A. Odobescu, Opere V. Scrieri arheologice, partea I-a, Bucureşti, 1989, p. 109, nota 21; Seaca de Câmp, cf. Vl. Dumitrescu, op.cit., loc. cit.; Verbiţa, cf. D. Berciu, P. Roman, Thraco-Dacica 5, 1984, 1-2, p. 15-21.
23. Aşa cum se poate vedea, de pildă, la Smeeni, unde au fost descoperite cele mai vestice morminte aparţinând grupei Katakombnaja cunoscute până acum, cf. N. Simache, V. Teodorescu, Materiale, 8, 1962, p. 273-282.
24. Monica Șandor-Chicideanu, Cultura Zuto-Brdo-Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului la Dunărea Mijkocie şi Inferioară, Cluj 2003, p. 293 şi pl. 54/A-B.
25. În cursul campaniilor din anii 2000-2002 în necropola de incineraţie Gârla Mare, de la Plosca, colectivul şantierului a mai efectuat săpături şi la circa 100 m est de locul cimitirului situat pe malul de sud al lacului Bistreţ în punctul Cabana de metal, fiind descoperite resturile unei locuiri caracterizate prin cioburi Verbicioara cu decor specific Afazelor" timpurii. Rezultatele cercetărilor urmează să fie publicate de către Florin Ridiche.
26. D. Berciu, Buridava, 1, 1972, p. 15.
27. G. Crăciunescu, Drobeta 9, 1999, p. 45.
28. Vasul a fost publicat mai întâi ca fiind de la Hotărani, fără alte precizări, cf. D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova 1939, fig. 215/1 (de fapt vasul din stânga). Ulterior autorul a revenit explicând că după informaţii de la Gh. Georgescu-Corabia vasul a fost găsit la Săpata, cf. idem, Dacia NS, 5, 1961, p. 126
29. M. Nica, în vol. P. Roman, M. Alexianu (ed.), Relations threaco-illyro-helléniques, Actes du XIVe Symposium national de thracologie (? participation internationale). Băile Herculane (14-19 septembre 1992), Bucureşti 1994, p. 179, nota 16.
30. G. Crăciunescu, op.cit. p. 44-45.
31. În 1970 a fost descoperit un prim mormânt de incineraţie cu trei vase, cf. M. Babeş, Dacia NS, 15, 1971, p. 379-380, ulterior au mai fost cercetate alte trei, informaţii amabile M. Nica.
32. P. Gherghe, M. Nica, Fl. Ridiche, op.cit., loc.cit.
33. D. Berciu, Dacia NS 5, 1961, p. 145-146.
34. D. Berciu, S. Morintz, I. Maximilian, Materiale 3, 1959, fig.1.
35. D. Berciu, Dacia NS 5, 1961, p. 145-146, fig. 15, 16/1-2.
36. Vezi de pildă M. 10, 20, 47, 109, 140, 182, 200, 235, 267, cf. M. Giriƒ, Mokrin nekropola ranog bronzanog doba, Beograd 1971, pl. 5/1-2, 5 şi 7; 9/1 şi 4; 15/4-5; 34/2-3; 42/2-3; 51/4; 54/2; 61/2-3; 70/4 respectiv. Vezi şi Sabine Gerloff, PZ, 58, 1993, 1, p. 94, Lista 4, nr. 1-6, pentru datele 14C ale mormintelor 52, 110, 208, 227, 237 şi 259.
37. Înmormântările Glina sunt extrem de puţine şi cel mai adesea incerte. Au fost publicate ca aparţinând grupei Glina pănă acum doar descoperirile de la Bucureşti-Fundeni, cf. D. V. Rosetti,în Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, Bucureşti 1959, p. 18-22, dar fără ilustraţii; Căscioarele, cf. D. Nanu, Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, 5-7, 1988-1989, p. 37-39, Drăgăneşti-Olt, M. Nica, C. Schuster, T. Zorzoliu, în Cercetări arheologice în aria nord-tracă I, Bucureşti 1995, p. 9-45, Mătăsaru -Teţcoi, cf. Gh. Bichir, Eugenia Popescu, Materiale, 9, 1970, p. 271-280; Runcuri, cf. Gh. Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu Vâlcea, 1995,p. 23. De-a lungul vremii culturii Glina i-au mai fost atribuite şi alte înmormântări cum este cazul mormintelor din tumulii de la Verbiţa, cf. D. Berciu, P. Roman, op.cit. Tot culturii Glina i-a mai fost atribuit şi micul grup de morminte de la Făurei, cf. informaţie amabilă dela regretatul Mihai Simon, care a efectuat acolo săpături rămase inedite. Nu toate aceste descoperiri au fost acceptate unanim, cf. C. Schuster,Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei superioare, BiblThrac 20, Bucureşti, 1997, p. 48 care afirmă: ASingurele morminte Glina certe sunt cele în tumulii de la Verbiţa", dar trebuie observat că movilele funerare de la Verbiţa apar cu totul singulare în aria Glina! După R. Băjenaru, în M. Petrescu-Dîmboviţa (coord.), Comori ale epocii bronzului din România, Bucureşti, 1995, p. 183, numai mormântul de la Căscioarele poate fi atribuit "cu certitudine" culturii Glina.
38. V. Leahu, Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, 3-4, 1987, p. 49-52.
39. În această privinţă trebuie menţionată şi recenta încercare de a contopi fazele târzii Verbicioara (i.e. IV-V) şi cele târzii Tei (i.e. IV-V, respectiv Fundeni şi Fundenii Doamnei) într-o creaţie artificială, făcută cu pripeala specifică debutului profesional, chiar dacă mai întârziat, denumită "grupul Fundeni-Govora" plasat în intervalul "sec. XIII-XII, sau mai degrabă XIV-XII a. Chr.", cf. N. Palincaş,SCIVA, 48, 1997, 3, p. 237-254. Argumentaţia este susţinută în principal pe o serie de materiale ceramice, descoperite în condiţii discutabile, la Căscioarele şi pe interpretarea a unor desene de vase incomplete. Lipsa de experienţă a autoarei nu i-a permis o încadrare corectă a materialelor, căci dacă ar fi cunoscut lucrarea lui T. Stojanov, Mogilen nekropol ot rannońeljaznata epoha "Sborjanovo", Sofia 1997, ar fi observat cu uşurinţă că materialele de la Căscioarele, şi, prin ele, o bună parte a "grupul Fundeni-Govora" se pot data cel mai verosimil în sec. XI a.Chr., adică în plină epocă a fierului; cf. şi I. Motzoi-Chicideanu, Dacia NS, 43-44, 1999-2001, p. 224, nota 132. O critică a "grupului Fundeni-Govora" dintr-o perspectivă proprie şi la V. Leahu, Cultura Tei. Grupul cultural Fundeni-Govora. Probleme ale epocii bronzului în Muntenia, BiblThrac 38, Bucureşti, 2003, p. 141-151.
40. Vezi supra nota 2.
41. D. Berciu, op.cit., p. 146-147 şi fig. 4/8; 7/4 şi 4/9
42. G. Crăciunescu,op.cit., p. 44.
43. Atrag însă atenţia că un complex cu un caracter special, conţinând o mare cantitate de ceramică Gârla Mare cu totul tipică, dar şi multe cioburi cu decor striat, s-a descoperit în cursul săpăturilor din anii 1997-1998 de la Cârna, în punctul, astăzi denumit Groapa lui Mihalache, care se află chiar pe locul cimitirului cercetat de V. Dumitrescu, toponimul de Grindu Tomii dispărând, foarte probabil odată cu grindul ca atare, în urma lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi desecare din anii 1968-1971.
44. G. Crăciunescu, Drobeta, 5, 1982, 193-200.
45. Inedit. Descoperire fortuită cu materialul în Muzeul Orăşenesc Băileşti.
46. G. Crăciunescu, în vol. Kulturen der Bronzezeit in dem gebiet des Eisernen Tores, Bucureşti, 1998, p. 115-138
47. D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939, p. 71 şi nota 15. Este evident că "descoperirile" sunt cu totul îndoielnice.
48. D. Krstiƒ, ?erdapske Sveske, 2, 1984, 104-107.
49. În general comportamentul mortuar al grupei Vatina este puţin şi confuz prezentat, singurele înmormântări Vatina sigure părând a fi cele de incineraţie dela Belegiš-Stoiƒa gumno, cf. N. Tasiƒ, în vol. N. Tasiƒ (Hrsg.), Kulturen der Frühbronzezeit das Karpatenbeckens und Nordbalkans, Beograd, 1984, p. 62. îmbunătăţiri funciare şi desecare din anii 1968-1971.
50. Vezi supra nota 33.
51. Eugenia Zaharia, în vol. N. Boroffka, T. Soroceanu (Hrsg.), Transsilvanica. Archäologische Untersuchungen zur älteren Geschichte des südöstlichen Mitteleuropa. Gedenkschrift für Kurt Horedt, Rahden, 1999, 53-58. După P. Roman, SCIVA 37.1, 1986, p. 45, cimitirul aparţine grupei Makó.
52. Vezi pentru descoperirile funerare Wietenberg N. Boroffka, Die Wietenberg-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in Südosteuropa, UPA 19, vol. 1, Berlin 1994, p. 106-114.
53. Gh. Calotoiu, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2001, Bucureşti, 2002, p. 329-330 şi pl. 114 cu două fotografii; idem, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2002, Bucureşti, 2003, p. 364-365; idem, Litua, 9, 2003, 5-25. Din păcate sunt nevoit să subliniez lipsa de profesionalism, exemplară în sens negativ, a modului de cercetare şi publicare a acestei importante descoperiri.
54. Pentru Caşolţ-Calbor vezi M. Macrea şi colectiv, Materiale, 4, 1957, p. 119-154; idem, Materiale, 5, 1959, p. 403-417.
55. Vezi supra nota 37.