Welcome
Content
    Studies
    Special
    sections
    Fieldwork
    Book reviews
Citation of Papers
Editorial Board
 

Observaţii asupra complexului de cult din epoca bronzului de la Sărata Monteoru-Poiana Scoruşului1

Ion Motzoi-Chicideanu


    Pentru studiul comportamentului funerar în aria Monteoru, şi nu numai, de o importanţă cu totul aparte este complexul situat în imediata apropiere a staţiunii eponime, în locul denumit Poiana Scoruşului. Cercetarea a început printr-un sondaj restrâns în1943 căruia i-au urmat două campanii de săpături în 1952 şi apoi în 1954, în acest fel fiind dezvelit parţial un ansamblu cu o structură complicată a cărui interpretare este şi astăzi controversată. În campania din1952 a fost cercetată o suprafaţă de 125 mp pe care au fost găsite ruinele in situ ale unei construcţii cu un soclu din pietre legate cu lut, pereţii fiind din lut amestecat cu paie şi lipit pe o împletitură din pari şi nuiele groase, după cum o dovedeau porţiunile de pereţi păstrate. Întreaga construcţie fusese incendiată, pereţii dărâmându-se către interior, dedesubtul lor fiind descoperite "oase omeneşti, uneori porţiuni din corp, care îşi păstrează articulaţiile, împreună cu vase sparte pe loc. S-au putut delimita două complexe deosebite în curprinsul cărora oasele par a întregi un schelet lângă care se găsesc două vase sparte pe loc". După materialul ceramic "construcţia" astfel descoperită a fost atribuită fazei Ic3 şi apreciată ca fiind "legată de înmormântările din această perioadă"2. Săpăturile în Poiana Scoruşului au fost reluate în 1954, rezultatele lor fiind făcute cunoscute printr-un alt raport, la fel de succint, de săpătură3. Spre deosebire de raportul precedent, de data aceasta se afirma fără echivoc: "construcţia funerară a fost un imens rug, de formă rectangulară", interpretare care a fost apoi reţinută. Faţă de anul 1952, săpăturile din 1954, după cum reiese din raportul menţionat, au adus o serie de date noi. În primul rând se preciza că "locul de rug" a fost amenajat cu pavaje succesive -3 sau 4 la număr-, care folosiseră fie pentru consolidarea terenului, fie pentru arderea cadavrelor, acţiune considerată ca repetată, căci aşa se explica formarea unor straturi, mai ales în partea de sud a complexului, groase de 8-12 cm şi constituite din oase calcinate, cărbune, cioburi, deasupra ultimului găsindu-se "vase mari sparte pe loc şi bucăţi întregi de schelete rămase de la ultimele încinerări". O altă noutate era identificarea unei alte construcţii, ulterioare rugului, dar aparţinând aceleiaşi faze. Tot în 1954 a mai fost cercetată parţial o altă structură alcătuită din bolovani de dimensiuni mari, aflată sub rug, alături de "ruinele" acesteia fiind descoperită şi o vatră in situ. Pe baza materialului ceramic această construcţie a fost încadrată fazei Ic4. În sfârşit, pe latura de nord-est a "rugului" a mai fost dezvelit, tot parţial, un "zid" din bolovani de dimensiuni mari, apreciaţi ca fiind aşezaţi pe un "val" de pământ. Stratigrafic se constata că "zidul" suprapunea construcţia Ic4, căreia îi urma, în acelaşi timp fiind "sigur anterior" rugului. Ca şi pentru săpăturile din 1952 şi în cel de al doilea raport se afirma că structura identificată în 1952 a fost "dezvelită în întregime". Prezenţa osemintelor umane justifica legătura dintre construcţia identificată şi obiceiurile mortuare, iar faptul că aceste oseminte erau arse, chiar dacă uneori incomplet, căci altfel nu s-ar fi putut păstra conexiunea anatomică, era considerat ca o dovadă a practicării incineraţiei "ca rit funerar al tribului", chiar dacă lipsa mormintelor de incineraţie contemporane ridica semne de întrebare. În 1960, într-o prezentare mai largă a epocii bronzului din România, I. Nestor, precizând că rugul de la Poiana Scoruşului nu a fost cercetat în întregime şi subliniind faptul că pentru vremea respectivă nu se cunoaştea (până la vremea aceea) nici un mormânt cu urnă, faţă de numeroasele morminte de inhumaţie deja cunoscute, lăsa loc presupunerii că "rugul amintit reprezintă altceva (sacrificii ?) şi nu modul obişnuit de înmormântare 4. Din păcate rezervele lui I. Nestor nu au fost considerate demne de atenţie, astfel că de-a lungul vremii "rugul" de la Sărata Monteoru - Poiana Scoruşului a fost menţionat ca atare în repetate rânduri, în ciuda documentării arheologice insuficiente5. În sfârşit, cu totul recent, a fost publicat un vast raport asupra săpăturilor din anii 1952 şi 1954, în care E. Zaharia îşi reafirmă înterpretarea mai veche, drept rug de incineraţie, pentru complexul din Poiana Scoruşului6. De data aceasta au fost publicate câteva planuri şi profile ale săpăturilor mai vechi, precum şi o serie de materiale - ceramică, piese din os, silex - descoperite în special în complexul atribuit fazei Ic3. În concluzie se afirmă următoarele: "Rezumând cele expuse mai jos (sic), structura rugului a fost următoarea: au fost trei rânduri de mici pietre de râu, între care erau straturi groase de 3-5 cm din oase calcinate foarte mărunte (aşchii) şi fragmente mai mari, împreună cu foarte mult cărbune şi cenuşă, fragmente ceramice şi alte piese fragmentare mai mari din inventarul funerar al incineraţilor. Schelete aproape întregi sau fragmente din schelete cu oasele răvăşite, dar în conexiune anatomică, s-au găsit numai pe nivelul 2 şi 3 al rugului; lângă acestea au fost găsite vase mari sparte pe loc din inventarul funerar; multe fiind arse puternic secundar, fapt care ne asigură prezenţa acestor obiecte la incinerarea cadavrului. După resturile rămase, reiese că rugul a fost folosit în etapa MIc3, ca platformă de ars cadavrele împreună cu inventarul lor, după care părţile mai importante erau luate şi îngropate în pământ. Formarea stratului de cărbune cu oase mici (aşchii) calcinate, la toate nivelele de folosire a rugului, ne indică şi existenţa unor morminte de incineraţie în necropolele corespunzătoare etapei Ic3, lucru confirmat de descoperiri asemănătoare ca cele de la Cândeşti-Vrancea sau Cârlomăneşti (Buzău) 7.

     Importanţa descoperirii de la Poiana Scoruşului a determinat reluarea cercetărilor arheologice în anii 1994-19958. Rezultatele celor două campanii, dintre care cea din 1995 s-a desfăşurat în două etape Iulie şi Septembrie9, au fost prezentate foarte pe scurt, cu atât mai mult cu cât se conturase deja o controversă în ceea ce priveşte interpretarea complexului10.

     În cadrul ansamblului din epoca bronzului de la Sărata Monteoru, Poiana Scoruşului este situată la altitudinea de 247 m şi la circa 150 m sud-sud-est faţă de aşezarea de pe Cetăţuie. Cercetările arheologice întreprinse de-a lungul vremii au dus la descoperirea mai multor zone funerare denumite Cimitirul 1-4, ca şi la identificarea altora. Toate acestea sunt dispuse pe pantele dealului Cetăţuia sau pe dealurile imediat învecinate11 (Fig. 1). Dacă cimitirul 3 este situat pe un deal aflat la nord-est de Cetăţuie, cimitirele 1, 2 şi 4 sunt dispuse chiar pe pantele acesteia, fără îndoială fiind vorba de o singură zonă funerară a staţiunii eponime, care pare fragmentată datorită hazardului cercetării. Poiana Scoruşului nu face parte din această zonă funerară, ea fiind situată pe un platou relativ îngust legat de dealul Cetăţuii printr-un "pod" îngust denumit de colectivul de şantier "Col". Complexul despre care este vorba se află amplasat pe acest mic platou într-o adâncitură naturală, de forma aproximativă a unei trepte orientate către NE şi adâncă iniţial de circa 3 m. Dacă spre V şi SV treapta a putut fi evidenţiată, către NE şi E aceasta coboară în pantă către limita propriu zisă a micului platou denumit Poiana Scoruşului. Observaţia are importanţa ei căci forma naturală a terenului se pare că a determinat în bună măsură structura complexului.

     Săpăturile din 1994 şi 1995 au întâmpinat o serie de dificultăţi. În primul rând este vorba de deranjamentele datorate cercetării cimitirului din sec. VII, care deşi nu au pătruns în adâncime, au dus totuşi la deplasarea depunerilor de deasupra complexului ceea ce nu a mai permis identificarea cu precizie a nivelului de călcare corespunzător acestuia. Împădurirea terenului prin anii 1960 a restrâns aria de cercetare la fel ca şi lărgirea unei viroage naturale aflată către nord. În sfârşit, imposibilitatea corelării noilor săpături cu cele din anii 1952-1954 - lipsind punctele de reper vechi - a obligat colectivul de cercetare să reconstituie în teren prin săpături traseele vechilor secţiuni şi suprafeţe. Odată realizat acest lucru s-a putut constata că întregul complex a fost "îmbucătăţit" prin săpăturile vechi, mai ales cele din 1954, astfel că astăzi este deosebit de dificil să se reconstituie aspectul şi dimensiunile iniţiale ale complexului dezvelit (Fig. 2-3).

     Cercetarea s-a efectuat prin două secţiuni "în cruce" care trebuiau să identifice poziţia exactă a complexului, iar apoi prin deschiderea a trei suprafeţe menite cercetării în detaliu (Fig. 4). Datorită unor condiţii obiective săpătura nu a atins pământul viu decât în suprafaţa P.7-2 şi în capătul de vest al secţiunii Vest, unde, de altfel, s-a surprins cu claritate şi limita apuseană a complexului. În rest cercetarea s-a oprit la nivele diferite, iar în suprafaţa P.7-3 s-a oprit la nivelul la care au fost dezvelite pe o mică porţiune două rânduri de bolovani din piatră de mari dimensiuni, dispuşi, cel puţin aparent, în asize, structură care aparţine construcţiei identificate în 1954 şi atribuită (fazei Ic4". Dificultăţile cercetării au fost sporite şi de faptul că întregul complex fusese acoperit cu pământul scos din săpături, uneori fiind posibile confuzii între depunerile in situ şi cele datorate astupării. În 1994 în secţiunea Nord a fost dezvelită la – 0.15-0.25 m de la nivelul actual de călcare, o massă alc ătuită din bolovani de râu şi bucăţi de chirpic ars la roşu. După Eugenia Zaharia era vorba de partea superioară a “rugului” păstrată in situ, fiind şi înregistrată ca atare (Fig. 5-6). În Iulie 1995 am dispus demontarea acestei masse şi dedesubtul ei am găsit o monedă de 5 bani din 1953, iar puţin mai jos, la răzuială, a apărut foarte clar traseul uneia din secţiunile săpate în 1954.

     Observaţiile stratigrafice s-au făcut în special pe pereţii de nord, est şi sud ai suprafeţei P.7-2, precum şi pe pereţii secţiunilor în cruce sau ai celorlalte suprafeţe, sau pe martori stratigrafici intermediari. Cel mai elocvent este profilul de sud al S-P.7-2 (Fig. 7-8) pe care s-a putut înregistra o secvenţă stratigrafică care, după părerea mea, relevă structura complexului. Cele mai vechi urme sunt reprezentate prin Gr. 8a-b, în fapt două gropi care se întretaie aşa cum s-a putut vedea şi în plan (Fig. 9). Ambele gropi au fost săpate în depunerile de lut steril, dar nivelul lor de săpare nu mai este păstrat, ceea ce se poate observa pe profil. Umplutura gropilor este constituită dintr-un sol negru-cenuşiu în care s-au găsit bucăţi mici de chirpic, granule de cărbune şi câteva cioburi dintre care unele cu un decor specific pentru ceea ce se numeşte (faza Monteoru Ic4-2". În aceiaşi poziţie stratigrafică cu Gr. 8a-b, tot în S.P.7-2 au mai fost descoperite gropile 5, 9 şi 10. Dacă în cazul Gr. 5 şi 10 în umpluturi nu s-au găsit materiale arheologice, în Gr. 9 s-a găsit o bună parte din scheletul unui animal - probabil o ovicaprină - ceea ce ar putea indica eventual un caracter de cult al gropii. Suprapunând direct Gr. 8a-b se întinde un strat de pământ cenuşiu lutos cu material arheologic reprezentat prin fragmente ceramice, oase de animale - subliniez nearse -, pietre de râu mici. Acest strat "urcă" spre vest, dincolo de limita Gr. 8a-b suprapunând direct straturile de lut galben steril. Această observaţie, coroborată cu lipsa nivelului de săpare al Gr. 8a-b, indică cu claritate că stratul de sol cenuşiu a fost depus într-o adâncitură amenajată prin taluzarea malului ei de vest, fapt care explică "panta", ca şi faptul că stratul cenuşiu cu material suprapune mai întâi lutul galben închis şi apoi pe cel de dedesubtul acestuia.La partea inferioară a stratului cenuşiu-lutos, aproximativ în mijlocul suprafeţei P.7-2 a fost descoperită vatra 2 constituită dintr-o crustă subţire din lut, arsă la cărămiziu-gălbui. Sub crusta vetrei stratul înroşit de foc era gros de circa 1-3 cm, semn că vatra nu a funcţionat mult timp. Este posibil ca vatra 2 să indice nivelul de călcare de la care au fost săpate gropile 5, 8a-b, 9 10 dar o relaţie arheologică directă nu s-a putut surprinde. În strat cenuşiu s-au găsit fragmente ceramice care, după forme şi decor, aparţin stilului Monteoru Ic3. Către nord-est, peste stratul cenuşiu-lutos se întindea o lentilă de lut cafeniu închis, fără material arheologic. O apariţie stranie o constituie două gropi de par adâncite în stratul cenuşiu-lutos, pătrunzând până în solul steril. Gropile au o adâncime de circa 0.60-0.70 m şi un diametru de circa 0.20 m. Nivelul lor de săpare a fost distrus şi suprapus de alte straturi astfel că nu se mai poate preciza care este relaţia lor cu stratul negru-cenuşiu şi nici cărei structuri au aparţinut. Suprapunând direct stratul cenuşiu-lutos şi lentila cafenie, precum şi cele două gropi de par, se întinde un strat de pământ cenuşiu-verzui, cu multe pietre de râu printre care se găsesc cioburi de stil Ic3. Această depunere, cu o grosime medie de circa 0.25 m, s-a găsit pe toată suprafaţa P.7-2, ca şi în celelalte două în porţiunile ce nu fuseseră afectate de vechile săpături din anii 1952 şi 1954. Pietrele de râu din această depunere sunt deosebit de numeroase şi constituie o "pânză" compactă ce se întindea la baza întregului complex.Din nou către nord-est, deasupra stratului cenuşiu-verzui s-a identificat o altă lentilă, mai groasă către mijlocul complexului, constituită din lut galben, evident purtat, în care s-au găsit extrem de puţine fragmente ceramice şi câţiva bolovani de râu. Peste lentila de lut galben se găseşte un strat de lut castaniu, foarte compact şi complet lipsit de material arheologic. Acest strat de lut este suprapus la rândul său de de o altă lentilă de lut galben, mai groasă la centru si subţiindu-se către sud-vest. În această lentilă s-au găsit câteva pietre şi cioburi tot de stil Ic3. Peste lentila de lut galben se întinde apoi un strat gros de circa 0.15 m în medie constituit dintr-un sol cenuşiu în care s-au găsit din nou fragmente ceramice Ic3 şi rare pietre de râu. Urmează apoi un strat gros de circa 0.50-0.70 m delut vineţiu, foarte compact şi complet lipsit de material arheologic. Peste acesta se întinde un strat de pământ castaniu în care se găsesc numeroase pietre de râu, lentile scurte de arsură neagră, cioburi de stil Ic3, fragmente mici de oase, dintre care unele calcinate. Pe profilul de sud al suprafeţei P.7-2 se observă cum această depunere a fost deranjată ulterior, foarte probabil în cursul săpăturilor făcute după 1954 pentru cercetarea cimitirului din sec. VII-VIII p. Chr., un fragment ceramic de această vreme fiind descoperit în 1994 în umpluturile respective. Tot în suprafaţa P.7-2 s-a mai înregistrat o altă secvenţă stratigrafică, care completează observaţiile făcute pe profilul de sud. Este vorba de un profil longitudinal înregistrat pe ceea ce a fost păstrat din complex în cursul săpăturilor din anul 1954 (Fig. 10-11). Succesiunea stratigrafică este identică cu cea de pe profilul de sud. Nu au mai fost înregistrate umpluturile din anii 1952 şi 1954. Elementul nou înregistrat este constituit de stratul gros de circa 0.10-0.15 m din chirpici cu amprente de pari şi nuiele care zace in situ, imediat peste depunerea cu urme de arsură neagră. Este vorba, fără nici o îndoială, de resturile de pereţi ale unei structuri ce a fost ridicată deasupra complexului şi, ulterior, incendiată. Sub aceste resturi de pereţi au fost găsite în cursul săpăturilor mai vechi acele resturi de schelete umane, cu oasele în conexiune anatomică şi cu vase sparte pe loc alături...

     În cursul anilor 1952 şi 1954 situaţia înregistrată pe plan era considerată ca reprezentând “nivelul 3 şi ultimul de folosire al rugului”. Pe planul publicat în 200112, au fost înregistrate mai multe oase umane nearse, între care şi un craniu trepanat, resturi care nu ar fi avut ce căuta pe un “rug de incineraţie”, la fel ca şi un inel din os, un pandantiv din dinte de animal, alături de două instrumente din os, toate păstrate integral13, de care mă întreb cum au scăpat focului !? şi pe planul pentru “nivelul 2 al rugului” sunt din nou înregistrate oase umane nearse şi încă un inel din os bine păstrat. În descrierile corespunz toare acestor planuri, cu destule confuzii şi contraziceri, sunt consemnate mai multe cazuri în care au fost găsite oase umane nearse, cu porţiuni din schelet în conexiune anatomică, uneori cu vase sparte pe loc. Pe ceea ce se considera a fi fost rugul ce “se înfăţişa ca o mare platformă din bolovani mici de râu şi pământ ars, cu podea şi cu bucăţi de lipitură arsă…” s-au găsit multe bucăţi de chirpic cu amprente de împletituri din nuiele şi pari, fragmente de “scânduri” din lemn arse14, resturi ce nu pot aparţine unui rug folosit vreme îndelungată, căci focul repetat le-ar fi distrus pe toate.

     Pe întreaga suprafaţă cercetată în anii 1994-1995 s-au mai putut surprinde şi înregistra porţiuni păstrate din acest "nivel", în toate cazurile fiind descoperite bucăţi de chirpic cu amprente de pari precum şi încăo bârnă arsă, aceasta din urmă fiind descoperită în colţul de NE al suprafeţei P.7-1 (Fig. 3). Totodată s-a observat că stratul de pietre de râu se întindea către nord până lângă viroagă, foarte probabil în această parte complexul fiind distrus de eroziunea naturală (Fig. 12). Aproximativ în centrul complexului, sub "pânza" alcătuită din pietre de râu, sau găsit bolovani de dimensiuni mari "îngrămădiţi". Printre ei s-au găsit foarte rare cioburi de stil Ic3. Către est complexul este mărginit de "zidul" alcătuit din bolovani de râu de mari dimensiuni - unii dintre aceştia având aproape 1 m lungime - care consolidau în această parte latura de răsărit a întregii structuri (Fig. 13-14). În cursul ultimei campanii din toamna 1995 s-a făcut un sondaj în colţul de SE al suprafeţei P.7-3. Scopul acestui sondaj a fost de a lămuri poziţia "zidului" din bolovani mari de râu, mai exact de a identifica nivelul său de poză. Cu această ocazie a fost descoperită, la -2.50 m faţă de nivelul actual de săpare, structura din bolovani de râu descoperită deja în cursul săpăturilor mai vechi. S-a observat că este vorba de bolovani de râu cu dimensiuni între 0.40-0.60 m, aşezaţi, cel puţin aparent, în asize regulate. (Fig. 15) Din motive obiective săpătura nu a putut fi dezvoltată.. S-a observat însă că structura din bolovani aşezaţi în asize era suprapusă direct de solul cenuşiu-verzui cu multe pietre de râu - galeţi -. Tot în cursul campaniei din toamna 1995 s-a mai observat că "zidul" din bolovani mari, care la – 2.30 m de la nivelul actual de săpare avea o lăţime de peste 1.70 m fiind ridicat oîntr-o poziţie înclinată către centrul complexului, poziţie care indica faptul că era manit să consolideze întreaga structură. “Zidul”, descoperit in situ - de fapt un adevărat zid sec/Trockenmauer - era legat cu un lut galben închis şi cu rare concreţiuni calcaroase, foarte compact , care a împiedicat dărâmarea lui în cursul vremii. Partea sa superioară se oprea la nivelul cu arsură neagră ceea ce indică, încă o dată, o legătură de ordin structural-constructiv cu acesta, sau, cu alte cuvinte, de contemporaneitate. Dacă în suprafaţa P.7-2 condiţia în care se găseau resturile complexului au îngrădit posibilităţile de a observa care au fost depunerile care au acoperit complexul în vechime, în mai multe porţiuni din celelalte suprafeţe cercetate lucrul acesta a fost posibil. Astfel în secţiunile Sud,Nord Est s-a observat că peste întregul complex se găsea un strat de lut galben deschis cu o grosime variabilă între 0.15-0.25 m, foarte compact, aproape lipsit de material arheologic. În acest strat au fost descoperite vetrele 3 şi 4, în fapt resturi ale acestora inclusiv cioburi de stil Ic2, demontate şi depuse în stratul de lut. Un vas Ic2, spart pe loc, a fost găsit, tot în acest strat de lut galben deschis, şi în colţul de SE al secţiunii Sud. Mai mult, în secţiunea Est şi în suprafeţele P.7-1 şi P.7-3 s-a observat că stratul de lut galben acoperea şi "zidul" din bolovani mari de râu, indicându-se în acest fel o "închidere"/"sigilare" a întregii structuri la nivelul fazei/stilului Ic215.

     Faţă de observaţiile din anii 1994-1995 se pune problema în ce măsură ele pot confirma sau infirma interpretarea întregului complex din Poiana Scoruşului drept "rug funerar", în ce măsură etapizarea propusă în urma săpăturilor din anii 1952 şi 1954 mai poate fi sau nu susţinută. Este evident că pe locul structurii descoperite în Poiana Scoruşului au existat câteva complexe mai vechi reprezentate de gropile 5, 8a-b, 9 şi 10, eventual şi vatra 2, unele cu un conţinut ce ar putea indica anumite ceremonii şi situate stratigrafic sub cel dintâi strat de pământ purtat. Ne lipseşte depunerea căreia i-au aparţinut aceste gropi, dar din întretăierea dintre gropile 8a şi 8b putem presupune o anume durată în timp a acestor activităţi, care deocamdată, doar pe baza fragmentelor ceramice din cele două gropi menţionate, se poate plasa cândva la nivelul stilului Ic4-2. Această primă etapă a fost urmată de o activitate cu un caracter aparte, în cursul căreia a fost alcătuită o structură complexă. Atrag atenţia asupra faptului că aproximativ la acela nivel cu gropile 5, 8a-b, 9 şi 10 s-a construit vatra 2. Vatra nu a funcţionat multă vreme aşa cum se poate vedea din faptul că dedesubtul ei pământul era înroşit doar pe o adâncime de 2-3 cm (Fig. 16). Imediat peste vatră a fost transportat/adus pământ cu care a fost acoperită. Că nu este vorba de o depunere datorată unei locuiri ci de pământ purtat este indicat de lipsa unor elemente concrete care să ateste un nivel de călcare cum ar fi de pildă podine sau material ceramic in situ. Succesiunea de straturi din lut sau pământ purtat, multe dintre ele lipsite complet de material arheologic, arată din nou că nu ne găsim în faţa unor depuneri de locuire ci în faţa unei activităţi de construcţie al cărei scop era de a înălţa terenul, sau de a acoperi o altă structură, posibil îngropată.. De altfel luturile aşezate succesiv, aşa cum se poate observa din profilele stratigrafice înregistrate, nu provin de pe dealul Cetăţuia, ci au fost aduse de undeva , foarte probabil din apropierea pârâului Sărata16 aflat la circa 500 m vest, poalele dealului Cetăţuia. După supraînălţarea terenului în acest fel, pe ultimul nivel a fost ridicată o construcţie din pari şi nuiele pomostite cu chirpic, aşa cum arată resturile incendiate descoperite in situ.. Dacă către sud şi vest a fost folosită adâncitura naturală din teren, către răsărit, unde terenul cobora în pantă, întreaga structură pare să fi fost asigurată cu (zidul( de bolovani de mari dimensiuni, aceştia din urmă fiind aduşi tot din valea Sărăţii. Raportul dintre acest complex şi structura alcătuită din bolovani aşezaţi în asize nu a putut fi verificat decât parţial. Cu toate acestea s-a putut observa că (zidul( de bolovani, căruia îi lipseşte un şanţ de fundaţie, porneşte de la o cotă aflată mai jos decât nivelul la care au apărut primele trei asize, astfel că există tot temeiul să apreciem că în momentul ridicării "zidului" structura din bolovani în asize era vizibilă şi, ca atare, contemporană, cele două alcătuiri reprezentând fiecare o etapă de construcţie a unei şi aceleiaşi structuri complexe.

     Concluzionând cele expuse deja, la Poiana Scoruşului ne aflăm în faţa unei structuri complexe şi de dimensiuni remarcabile,unică până acum cel puţin pentru epoca bronzului la nord de Dunăre. Elementele principale ale acestei structuri sunt constituite, după opinia mea, din: 1 - construcţia din asize de bolovani; 2 - "umpluturile" care o suprapun; 3 - zidul din bolovani de râu care o consolidează spre răsărit; 4 - construcţia din lemn ridicată la partea superioară a întregii structuri; acestora le urmează "sigilarea" cu un strat gros de lut purtat, imediat după incendierea construcţiei situată la nivelul superior, moment în care de altfel complexul a mai încetat să mai funcţioneze. Ţinând cont, pe de-o parte de complicata structură, iar pe de altă parte de cantităţile remarcabile de materiale aduse spre a fi folosite - luturi şi bolovani de râu -, este evident că ridicarea acestei "construcţii" a necesitat un efort uriaş pentru mica comunitate de pe Cetăţuie, efort care, privit din punctul de vedere al consumului de energie socială, ne indică şi un caracter de excepţie al întregului complex şi întăreşte, chiar dacă indirect, concluzia conform căreia este vorba de o construcţie unitară, ultima sa "etapă" fiind reprezentată prin incendiere şi apoi prin acoperirea cu lut.

     Un alt argument împotriva interpretării drept "rug" a complexului din Poiana Scoruşului este oferit de starea resturilor osteologice descoperite. O parte dintre acestea, aşa cum am văzut, sunt reprezentate de schelete în conexiune anatomică, iar altele de oase răvăşite. Oasele calcinate în schimb sunt reprezentate de aşchii. S-a afirmat că, după incinerare, "părţile mai importante erau luate şi îngropate în pământ".Trebuie să ne întrebăm care erau acele "părţi mai importante", căci este binecunoscut faptul că în majoritatea mormintelor de incineraţie, care au fost analizate antropologic, sunt prezente aproape toate părţile scheletului, iar în ceea ce priveşte ritualul funerar monteorean craniului i se rezerva un loc aparte, aşa cum o dovedesc câteva morminte de la Cândeşti17.

     Considerat "rug", complexul de la Poiana Scoruşului apărea prin aceasta ca o raritate pentru întreaga epocă a bronzului din sud-estul european cel puţin, singura amenajare similară cunoscută până atunci fiind un "creamatorium" de la Troia, aşezarea VI18. Cercetările recente de la Troia au arătat însă că respectivul "crematoriu" nu este altceva decât o amenajare domestică a unei locuinţe din nivelul VI19. Ca atare "rugul" de la Poiana Scoruului, considerat ca folosit în repetate rânduri, cu alte cuvinte un adevărat crematoriu, rămâne un unicum pentru bronzul european.Interpretarea propusă încă din 1954 a fost privită cu rezerve, mai ales datorită faptului că până atunci nu fuseseră descoperite morminte de incineraţie aparţinând fazei Monteoru Ic320. Ulterior, morminte de incineraţie în urnă sau în groapă aparţinând fazelor Monteoru Ic3-Ic2 s-au descoperit în marea necropolă monteoreană de la Cândeşti, dar într-o proporţie redusă faţă de mormintele de inhumaţie21, ceea ce pare a indica că incineraţia a fost mai degrabă un rit adiacent, secundar, situaţie în care folosirea repetată a unia şi aceluiaşi loc pentru arderea cadavrelor este încă şi mai stranie. Până în momentul de faţă un asemenea “rug funerar colectiv” şi repetat folosit nu este atestat arheologic pentru epoca bronzului în sud-estul Europei. Există două excepţii, cu totul discutabile din punctul de vedere al situaţiei arheologice, a modului de publicare , dar mai ales de interpretare. Prima dintre acestea este constituită de situaţia Ringului 7 de la Cândeşti. S-a afirmat că: “Aici, după ce s-a făcut construcţia din piatră (ringul din plăci de conglomerat de formă paralelipipedică care a delimitat o suprafaţă de cca. 23 m2, s-a rezervat o jumătate din acesta pentru a fi folosit pentru rug. Pe acest rug au fost incineraţi cei 4 membrii ai familiei respective, iar resturile lor cinerare au fost apoi depuse în mici gropi dispuse în semicerc în cealaltă jumătate a ringului, cruţată de la început” 22. Observaţii arheologice de detaliu asupra rugului din interiorul structurii respective din pietre nu există, ca atare avem tot dreptul să privim cu rezerve interpretarea. Dar chiar dacă lucrurile stau aşa cum le-a “văzut” autoarea săpăturilor, rugul nu este chiar colectiv şi a fost folosit cel mult de 4 ori şi într-un cotext cu totul aparte fiind vorba de o structură funerară de familie.Cea de a doua excepţie o constituie o vatră descoperită la marginea aşezării Wietenberg de la Sibişeni, în a cărui vecinătate – la cca. 100-150 m sud – s-a cercetat un cimitir biritual. La marginea vestică a aşezării a fost descoperită o vatră decorată interpretată drept rug/Scheiterhaufen. Argumentele pentru o asemenea interpretare sunt următoarele: “- die ungewöhnliche Form und Größe des Herdes (Durchmesser = 1.50 m); - sein guter Konservierungszustand; - seine Lage außerhalb der Behausungen und gegen den Siedlungsrand hin; - das spezielle Bausystem mit einem festen und kompakten Unterbau aus Bachstkieseln und keramischen Fragmenten; - das Fehlen der Haushaltsabfälle auf dem Herd und in dessen Nähe; - das Vorhandensein einer zylindrischen Grube im südlichen Teil des Herdes, in der die reste vom Herd gesammelt wurden; - seine Ähnlichkeit in Form und Größe mit dem mit Spiralenmotiven verzierten Kultherd aus der namengebenden Siedlung von Sighişoara” 23. O asemenea argumentaţie, cu totul ridicolă, nu poate fi luată în serios cu atât mai mult cu cât lipsesc orice fel de urme – oase calcinate, cioburi arse secundar -care să dovedească incinerarea cadavrelor în acel loc.

     Ruguri individuale se cunosc în aria Suciu de Sus, cum este cazul, de plidă, în cimitirul de incineraţie de la Zemplínske Kopcany, în Slovacia, unde au fost identificate locurile de ardere pentru mai multe morminte ale necropolei, fiecare fiind folosit o singură dată24. De altfel în cazul grupei Suciu de Sus amenajări funerare cu caracter special legate de practica incineraţiei sunt cunoscute şi la Suciu de Sus-Poduri25, Lăpuş unde sunt documentate din nou ruguri26, Libotin27 sau Medieşu Aurit28. Ruguri individuale sunt menţionate, e drept nu foarte concludent, şi în cadrul cimitirului tumular biritual de la Komarów29. Trebuie subliniat faptul că, deşi incineraţia era procedura folosită în exclusivitate pentru tratarea cadavrelor în grupa Suciu de Sus şi că,deşi se cunosc destule cimitire ale acesteia, niciodată nu a fost identificată o structură care să poată fi interpretată drept "rug colectiv" folosit repetat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre grupele Gârla Mare30 sau Belegiš, ambele deasemeni incinerante în totalitate. Dacă pentru grupe culturale caracterizate prin folosirea exclusivă a incineraţiei ca rit funerar, nu au fost descoperite ruguri colective, este cu atât mai greu să credem în realitatea interpretării propuse pentru complexul de la Sărata Monteoru-Poiana Scoruşului, fiind binecunoscut faptul că ritul funerar precumpănitor al comunităţilor monteorene era inhumaţia, incineraţia fiind ritul adiacent. De altfel în cimitirul de la Cândeşti s-a înregistrat o situaţie oarecum aparte, în sensul că deasupra unui mormânt de inhumaţie a fost incinerat un individ, apoi totul a fost acoperit cu pietre şi pământ deasupra având loc o a doua incinerare, totul fiind iar acoperit în final31, ceea ce dovedeşte fără drept de apel că arderea morţilor se făcea individual şi în locuri diferite/individuale, de la caz la caz, "rugul colectiv" din Poiana Scoruşului fiind astfel singular chiar în aria monteoreană.

     O altă problemă o reprezintă resturile de construcţie incendiate descoperite in situ la suprafaţa complexului. Acestea sunt reprezentate prin porţiuni destul de mari de chirpic pe împletituri din pari şi nuiele, arse la partea superioară la roşu, iar la partea inferioară la negru ceea ce dovedeşte că arderea s-a produs deasupra lor, aşa explicându-se faptul că scheletele şi oasele umane descoperite sub ele erau arse doar parţial. Din datele arheologice de care dispunem astăzi este dificil să deducem planul şi dimensiunile acestei construcţii care se găsea la partea superioară a întregului complex. În cursul săpăturilor din anii 1994-1995 astfel de resturi de pereţi arşi s-au găsit şi către NE astfel că suprafaţa ce fusese acoperită cu acestea avea dimensiunile aproximative de cca. 10 x 6 m, cu axul lung pe direcţia aproximativă E-V, în vreme ce zona cu galeţi din pietre de râu cu urme de arsură avea, de la limita vestică suprinsă clar şi până la marginea sa de E, marcată de “zidul” din bolovani de mari dimensiuni, o lăţime de circa 15 m. În ceea ce priveşte lungimea complexului îmi este mai greu să mă pronunţ, căci către sud nu s-a atins limita acestuia, în vreme ce către nord actuala viroagă a retezat vechea alcătuire. În aceste condiţii, lungimea surprinsă, atât cât s-a putut în suprafeţele şi secţiunile deschise, este de circa 18 m, în relitate ea trebuind să fi fost mai mare. Situaţia, chiar aşa cum se înfăţişează încă incomplet precizată, ne îndreptăţeşte totuşi să presupunem că dimensiunile complexului din Poiana Scoruşului erau apreciabile. În acelaşi sens pledează oarecum şi grosimea bucăţilor de chirpic - cuprinsă între 10-15 cm - provenind de la construcţia din chirpic situată la partea superioară, în interior fiind înregistrate, e drept doar într-un singur colţ, urme de podină arsă.

     Structuri din lemn în contexte funerare pentru epoca bronzului sunt destul de bine cunoscute. Rezervate de obicei personajelor cu un statut social ridicat asemenea structuri, foarte variate ca alcătuire, sunt relativ larg răspândite şi contribuie la exprimarea consumului de energie socială. Mai întâi le-aş aminti pe cele din mormintele tumulare din stepele nord-pontice, unde se poate vorbi, din punct de vedere constructiv,chiar de o anume dinamică a acestora, mergând de la capacele din bârne din lemn la mormintele zise Jamnaja, uneori şi cu urme de pari în interiorul gropilor, apoi la (cutiile( din lemn ale mormintelor Mnogovalikovja sau la (construcţiile( din lemn ale mormintelor Srubnaja32. Dar dacă acestea sunt îngropate sub movile, există date şi pentru structuri situate deasupra solului, cum este cazul unor înmormântări ale epocii bronzului din centrul Europei, aşa numitele Totenhause33. Sunt bine cunoscute între acestea aşa zisele Fürstengräber din aria Aunjetitz, cu structuri sofisticate din piatră şi lemn însoţite de inventare fastuoase, cum este cazul la Leubingen sau Helmsdorf34. În mediul monteorean singurele informaţii privind o structură din lemn folosită în cadrul ceremonialului funerar le deţinem de la un mormânt de inhumaţie triplu din ultima parte a acestei culturi, descoperit la Năeni. În umplutura gropii mormântului au fost găsite numeroase bucăţi mari de chirpic cu amprente de pari şi nuiele. Cu o grosime remarcabilă, chirpicii proveneau de la o construcţie incendiată ale cărei resturi fuseseră apoi aruncate în groapa mormântului laolaltă cu fragmente ceramice de la vase arse secundar35. La Pietroasa Mică a fost descoperit un complex, considerat ca nefiind un mormânt propriu zis, în care se găseau bucăţi de chirpic, cenuşe şi un molar uman36. Cele două cazuri atestă cu limpezime obiceiul depunerii în morminte sau, eventual, în complexe din interiorul cimitirelor, a unor resturi de construcţii incendiate, e drept situate înafara zonei funerare/cimitir propriu zise. Nu avem nici un motiv să excludem vechimea acestei tradiţii, în felul acesta structura cu pereţi din chirpic pe pari şi nuiele putând reprezenta tocmai o astfel de Totenhaus. Totodată, prezenţa unor schelete în interiorul acestei construcţii nu ar mai reprezenta cadavre depuse pe "rug" pentru incinerare37, ci depuneri cu un caracter special, însoţite şi de inventare ceramice şi poate şi de ofrande alimentare, toate distruse prin incendierea intenţionată a construcţiei.În cursul săturilor din 1994-1995 la suprafaţa complexului au fost găsite în câteva locuri aşchii de oase calcinate. După dimensiunile lor, foarte mici, cu greu se poate accepta că este vorba de ose umane calcinate. Mai degrabă provin de la animale de talie mică. Subliniez din nou faptul că suprafaţa de sub dărâmăturile de chirpic avea culoarea neagră, ceea ce arată clar că arderea s-a făcut în mediu închis, nu în aer liber cum ar fi fost în cazul unui "rug". Săpătura, aşa cum am arătat deja, nu este încheiată.. Structura de sub pânza din galeţi nu a fost decât parţial dezvelită în 1995, iar din rapoartele de săpătură din anii 1952 şi 1954 nu se poate trage nici un fel de concluzie pertinentă.. Certe sunt poziţia şi modul de construcţie. Atât cât s-a putut vedea, este vorba de o structură alcătuită din bolovani de dimensiuni mari, aşezaţi aparent în asize, ceea ce îi conferă un aspect oarecum "megalitic". Peste ultimul rând de asize - cel mai de sus - se întinde solul cenuşiu lutos, în această parte gros de circa 5-10 cm, peste care se găseşte pânza din galeţi, deasupra acesteia din urmă fiind aşezate depunerile înregistrate pe profilul de Sud al suprafeţei P.7-2. Către est, structurii din asize i se adosează "zidul" din bolovani mari de râu, aceştia fiind aşezaţi oarecum în neorânduială, fiind astfel uşor de deosebit de cei aşezaţi în şiruri orizontale/asize. Nici în cursul săpăturilor din anii 1952 şi 1954 şi nici în cursul celor din 1994-1995 nu s-a ajuns la "talpa" structurii din asize sau a "zidului" astfel că relaţia lor constructivă nu este încă foarte limpede, dar faptul că "zidul" coboară la fel ca şi structura din asize, căreia îi este adosată, pledează pentru contemporaneitatea şi, mai ales, unitatea lor constructivă. În 1954 în imediata vecinătate a acestei structuri a fost descoperită o vatră lângă care au fost găsite două vase sparte pe loc, atribuite stilului Ic4-338. Dar “planul” publicat al acestei structuri nu lămureşte situaţia39, lipsind şi o înregistrate a raportului stratigrafic dintre vatra respectivă şi structura din bolovani. Fără îndoială, cheia rezolvării problemelor privind structura şi rostul complexului din Poiana Scoruşului o reprezintă construcţia din asize, planul şi dimensiunile ei. Dar oricum trebuie ţinută seama de descoperirea gropilor 5, 8a-b, 9-10, care atestă o activitate de cult anterioară, cel puţin stratigrafic, complexului. Situaţia concretă din teren nu a oferit oportunitatea verificării raporturilor stratigrafice şi constructive dintre aceste gropi şi construcţia din asize. Dată fiind structura lor deosebită este de aşteptat ca gropile să fie anterioare, lucru indicat şi de cele câteva fragmente ceramice din groapa 8a-b. După E. Zaharia, construcţia din asize de piatră se datează, pe baza unor fragmente ceramice, îm cursul fazei Monteoru Ic4-3, în vreme ce materialul ceramic de pe "rug" aparţine fazei Ic3. Cu aproape două decenii în urmă au fost publicate materialele nivelelor Ic4 şi Ic3 din staţiunea eponimă40. Dar prezentarea lor, după o selecţie severă, numai pe nivele şi fără precizarea vreunui complex închis, nu este de natură să clarifice conţinutul niciunuia dintre aceste nivele, împărţite stratigrafic în alte câte trei subnivele fiecare. În consecinţă, o diferenţiere lipsită de echivoc între stilul ceramic Ic4-3 şi cel Ic3 nu este totdeauna posibilă.. De altfel nici stadiul nefinalizat al săpăturii din Poiana Scoruşului nu permite în această situaţie, cel puţin deocamdată, o acceptare fără rezerve a diferenţierii în timp între elementele principale ale complexului, cu atât mai mult cu cât, la o atentă cercetare arheologică, se dovedeşte că acesta a avut o structură unitară. De altfel începuturile culturii Monteoru constituie şi astăzi un subiect controversat datorită, în bună măsură, unei insuficiente definiri a nivelelor Ic4-1, Ic4-2 şi Ic4-341.

     Legată de această problemă este şi aceea a apariţiei ritului incineraţiei în mediul culturii Monteoru. Antecedente locale nu există. Incineraţia ca atare se întâlneşte în mediul Schneckenberg împreună cu inhumaţia42. Aceiaşi situaţie este documentată şi în grupul mormintelor în ciste din piatră din zona Dâmboviţa-Muscel43 sau, mai puţin cert e drept, în mediul Glina44. Dar nici pentru aceste grupe nu este încă foarte clară direcţia din care va fi pătruns obiceiul arderii morţilor. Incineraţia, ca rit funerar dominant, este binecunoscută la această vreme în mediile Zók târzii - Makó şi Nyirség – din bazinul Dunării Mijlocii45. În Transilvania incineraţia se întâlneşte, în câteva cazuri, în mediul Coţofeni46, iar ca practică mortuară secundară şi adiacentă în cadrul grupului Livezile47 precum şi într-un mediu cultural din bronzul timpuriu încă insuficient precizat, la Bratei48, şi este probabil că dinspre această direcţie a ajuns şi în nordul Munteniei49, dar, având în vedere procentul extrem de redus, ca rit secundar/adicent, într-o situaţie simetric opusă celei din aria Wietenberg, unde inhumaţia este ritul adiacent incineraţiei predominante50. Privind din această perspectivă nu cred că mai există temei pentru a accepta în continuare interpretarea drept "rug funerar colectiv" a complexului din Poiana Scoruşului, într-un mediu cultural în care această practică funerară a fost folosită episodic, foarte probabil în relaţie cu anume elemente alogene sosite de dincolo de munţi împreună cu obiceiurile lor mortuare.

     Structura sofisticată a ansamblului, cantitatea considerabilă de materiale - luturi, bolovani - toate aduse pentru alcătuirea acestuia, dovedesc, aşa cum am mai spus, un remarcabil consum de energie socială51, fără îndoială determinat de funcţia deosebită a acestuia. Având însă în vedere incendierea construcţiei situată la partea sa superioară, ca şi (sigilarea( apoi a întregului ansamblului cu un strat gros de lut, iarăşi purtat, în care se găseau depuse resturi de vetre, este greu de crezut că obiectivul din Poiana Scoruşului a funcţionat ca un loc de cult mai multă vreme. Cred că avem suficiente temeiuri pentru a presupune că la Sărata Monteoru-Poiana Scoruşului ne găsim mai degrabă în faţa unei amenajări, cel mai probabil funerare, cu un caracter deosebit, atât prin amplasarea în afara zonelor funerare cunoscute - cimitirele 1,2 şi 4 -, ca şi a zonei de de locuire propriu zise52, cât şi prin structură.. În acestă presupusă situaţie mormântul propriu zis fiind, foarte probabil, reprezentat prin construcţia din bolovani de râu aşezaţi în asize şi plasată subteran , iar construcţia de la partea superioară, incendiată şi apoi acoperită cu lut purtat, poate foarte bine fi o casă mortuară/Totenhaus, dar în care nu a fost depus cadavrul personajului principal al ceremoniei, ci înmormântări adiacente, eventual jertfe. Am avea în acest caz un mormânt de excepţie, nu numai pentru aria monteoreană, dar şi pentru întreaga epocă a bronzului de la nord de Dunăre.

     Dar mai avem de aşteptat până la finalizarea cercetării obiectivului, fără ca o interpretare apriorică să condiţioneze observaţiile reale din teren, şi a publicării corespunzătoare a rezultatelor pentru o concluzie definitivă şi pertinentă .

 
Note
1 Versiunea în limba engleză a acestui articol urmează să apară în volumul omagial dedicat lui Alexandru Vulpe.
2 I. Nestor şi colab., SCIV4.1-2, 1953, p. 79-81. Săpăturile din Poiana Scoruşului au fost conduse în 1943 de către I. Nestor, iar în 1952 de către V. Zirra.
3 I. Nestor, E. Zaharia, SCIV6.3-4, 1955, p. 506-509. Conducerea săpăturilor în Poiana Scoruşului i-a revenit de această dată Eugeniei Zaharia.
4 I. Nestor, în Istoria României, vol. I, Bucureşti 1960, p. 127.
5 Eugenia Zaharia, Studii şi cercetări de istorie buzoiană, 1973, p. 24, unde se afirmă: (stratul gros de pe platforma rugului... dovedeşte folosirea lui foarte îndelungată(; eadem, în D. M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1976, p. 414; eadem, Dacia NS31.1-2, 1987, p. 33, nota 2; eadem, în M. Petrescu-Dîmboviţa (coord.), Comori ale epocii bronzuli din România, Bucureşti 195, p. 189; eadem s.v. Monteoru, în C. Preda (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, Bucureşti 2000, p. 104.
6 E. Zaharia, L. Bârzu, MCA Serie Nouă 1, 1999 (2001), p. 41-58.
7 Ibidem, p. 55.
8 Conducerea săpăturilor a fost asigurată de subsemnatului, în calitate de responsabil, împreună cu E. Zaharia, în calitate de consultant. Din 1996 E. Zaharia a reluat săpăturile, responsabilitatea revenind Muzeului Judeţean Buzău, fără a mai face cunoscute rezultatele.
9 La campania din Iulie 1995 E. Zaharia a participat doar 20 de zile, iar în Septembrie nu a mai participat.
10 Vezi în Cronica cercetărilor arheologice Campania 1994, Cluj-Napoca 1995, p. 80, unde în nota redactată de I. Motzoi-Chicideanu se specifică că au fost o serie de observaţii de ordin stratigrafic şi de ordin constructiv care sunt "susceptibile să aducă unele modificări privind interpretarea complexului", apoi în Cronica cercetarilor arheologice Campania 1995, Brăila 1995, p. 104-105, nota redactată de E. Zaharia, care amintind pe scurt câteva date noi, îşi păstrează interpretarea drept rug şi la p. 105, nota redactată de I. Motzoi-Chicideanu unde, după ce se menţionează foarte succint existenţa unor complexe anterioare, se afirmă că ansamblul constituit din presupusul rug şi "zidul" de bolovani constituie un tot unitar, resturile osteologice umane putând fi dovezile unor sacrificii, interpretarea drept "rug de incineraţie" nemai putând fi reţinută.
11 E. Comşa, Thraco-Dacica 2, 1981, p. 121.
12 E. Zaharia, L. Bârzu, op.cit., fig. 2.
13 Ibidem, loc.cit. şi fig. 14/1-2, 5, 8 cu fotografiile pieselor de os de pe rug!
14 Ibidem, p. 46-50.
15 Stratul de lut galben care acoperea întregul complex a fost observat şi în cursul săpăturilor din 1952, pe profilul secţiunii P.6, cf. E. Zaharia, L. Bârzu, op.cit., fig. 6, dar cu legendă incompletă.
16 Observaţiile asupra solurilor ca şi a bolovanilor de râu de la Poiana Scoruşului au fost făcute de către Tudor Berza de la Institutul de Geologie din Bucureşti cu ocazia vizitei făcute pe şantier în Iulie 1995. Îi mulţumesc şi pe această cale.
17 Marilena Florescu, Carpica 10, 1978, p. 83,116-117.
18 C. Blegen et al, Troy III. The sixth settlement, Princeton 1953, p. 391-395.
19 M. Korfmann, Studia Troica 2, 1992, p. 128.
20 Vezi supra nota 3.
21 Marilena Florescu, în Actes du IIe Congrés Internationale de Thracologie, I, Bucureşti 1980, p. 75, unde se specifică că procentul incineraţilor pentru faza Ic3 este de 2-3%, dar tot acolo vezi şi p. 77 unde se afirmă că pentru fazele Ic3-Ia incineraţia nu depăşeşte 8%. Dar situaţia de la Cândeşti nu este câtuşi de puţin clară, căci cu altă ocazie, Eadem, Carpica, 10, 1978, p. 100, se specificase că din cele 258 de morminte aparţinând fazei Ic3 “237 (erau) de inhumaţie, 13 incineraţi – fără urne -, 3 incineraţi – în urne – şi 5 birituale”, adică 21 de morminte de incineraţie corespunzând de fapt unui procent de 8.14% !
22 Eadem, Carpica, 10, 1978, p. 103 şi fig. 6 de la care însă lipsesc orice fel de detalii privind aşa zisul rug.
23 I. Paul, Vorgeschichtliche Untersuchungen in Siebenbürgen, Alba Iulia 1995, p. 170 şi fig. 5.
24 Sonia Demeterová, SlArch 32.1, 1984, p. 11-74.
25 Ibidem, p. 20, unde citează o menţiune a lui M. Roska.
26 C. Kacsó, Necropola tumulară dela Lăpuş, Teză de doctorat, Cluj 1981.
27 C. Kacsó, Thraco-Dacica 11.1-2, 1990, p. 79098.
28 T. Bader, Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei, Bucureşti 1978, p. 68-70.
29 T. Sulimirski, Corded Ware and Globulare Amphorae north-east of the Carpathians, Londra 1968, p. 105-116, unde în descrierea unora dintre mormintele sub movile de la Komarów, sunt menţionate urme de ardere, uneori denumite chiar rug; I. K. Svešnikov, SovArh 2, 1968, p.159-168.
30 În cursul cercetărilor din anii 1985-1993 în cimitirul de la Cârna-Ostrovogania au fost descoperite câteva complexe cu un caracter aparte. Este vorba mai întâi de suprafeţe de pământ ars, uneori cu o lipitură superficială din lut ars, de dimensiuni variabile - circa 2 x 3 m - pe care se găseau cioburi sau, în două cazuri, vase întregi puternic arse secundar, chiar până la vitrifiere fiind şi deformate, apoi de gropi circulare umplute cu fragmente de chirpic puternic ars şi cu câteva cioburi arse secundar. Datorită infiltrării apei din lac nu a fost posibil decât în puţine cazuri, şi chiar atunci doar parţial, să fie cercetate aceste complexe. S-a observat că de fiecare dată suprafeţele arse se găseau la un nivel superior mormintelor de incineraţie din cimitir. În două cazuri - Cpl. O şi K - materialul ceramic aparţinea sfârşitului epocii bronzului, respectiv grupului Bistreţ-Işalniţa, cele două complexe fiind contemporane cu unele morminte din cimitir aparţinând acestui grup, mormintelor Gârla Mare lipsindu-le astfel de amenajări. Nu putem şti dacă este vorba de ruguri sau nu, dar este sigur că ne aflăm în faţa unor amenajări legate de practicile mortuare.
31 M. Florescu, Carpica 10, 1978, p. 117, referirea fiind pentru unul din mormintele aparţinând unuia dintre ringurile atribuite fazei Monteoru Ic3, dar, din nou, lipsesc observaţiile de detaliu pe acăror bază să se poată aprecia dacă este vorba de înmormântări simultane sau urmând una alteia într-un anume interval de timp.
32 Olga A. Krivcova-Grakova, Stepnoe Povolze i Pri(ernomor`e v epohu bronzej, Moscova 1955; A. Häusler, Die Gräber der älteren Ockergrabkultur zwischen Ural und Dnepr, Berlin 1974; idem, Die Gräber der älteren Ockergrabkultur zwischen Dnepr und karpaten, Berlin 1976; I. Ecsedy, The people of the Pit-Grave kurgans in Eastern Hungary, Budapesta 1979; I. Panayotov, Yamnata kultura v bălgarskite zemu, Sofia 1989; E. Sava, Kul’tura mnogovalikovoj keramiki Dnestrovsko-Prutskogo mezdurec’ja, Kishinew, 1992.
33 W. Löhlein, ArchKorr 24.4, 1998, p. 513-522, cu discuţie critică; J. Bátora, PZ, 74.1, 1999, p. 1-57.
34 U. Fischer, Die Gräber der Steinzeit im Saalegebiet, Vorgeschichtliche Forschungen 15, Berlin, 1956, p. 186-190, unde se arată că aceste morminte fastuoase sunt plasate în afara unor zone funerare/cimitire, şi sunt caracterizate prin ridicarea unor tumuli ce nu se întâlnesc la înmormântările obişnuite Aunjetitz, plasate în necropole plane întinse.
35 I. Motzoi-Chicideanu, Monica Şandor-Chicideanu, Dacia NS, 38-39, 1994-1995, p. 22.
36 A. Oancea, Dacia NS, 25, 1981, p. 157-159.
37 Lipseşte cu totul o analiză a resturilor osteologice, arse nearse, descoperite la Poiana Scoruşului. De altfel nu se cunoaşte locaţia acutală a acestor materiale. În 1994, lângă şi parţial în profilul de vest al suprafeţei P.7-2, la circa 1.10 m au fost găsite mai multe oase umane, fără nici un fel de conexiune anatomic, unele dăintre ele păstrnd urme de trecere prin foc. Eugenia Zaharia le-a considerat iniial caţ reprezentând un mormânt de incineraţie din sec. VII-VIII p. Chr., dar poziţia lor stratigrafică, în pământul de umplutură din chiar sătura din 1954, exclude această interpretare pune problema dacă nu cumva acestea sunt acele parţi de schelete umane descoperite în cursul vechilor săpături, ulterior aruncate la astupatul acestora !
38 E. Zaharia, L. Bârzu, op.cit., p. 50 şi fig. 12/4-5.
39 Ibidem, fig. 8, unde e limpede că nu poate fi vorba de un plan al “construcţiei” ci de un plan al unei secţiuni care a traversat-o. În acelaşi timp din planul respectiv nu este câtuşi de puţin clar dacă pietrele care suprapun vatra aparţin sau nu “construcţiei.
40 E. Zaharia, Dacia NS, 31.1-2, 1987, p. 21-49.
41 Ersilia Tudor, Dacia NS, 26.1-2, 1982, p. 59-75; A. Vulpe, Starinar NS, 40-41, 1989-1990 (1991), p. 105-111; I. Motzoi-Chicideanu, M. (andor-Chicideanu, Materiale NS, 1, 1999 (2001), p. 59-97; A. Vulpe, în vol. Lux orientis. Archäologie zwischen Asien und Europa. Festschrift für Harald Hauptmann zum 65. Geburstag, Internationale Archäologie Bd. 12 ‑ Studia honoraria ‑, Rahden 2001, p. 419-425; idem, în Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti 2001, p. 250-252; I. Motzoi-Chicideanu, Mousaios 8, 2003, p. 37-59
42 A. Prox, Die Schneckenbergkultur, Kronstadt 1941.
43 I. Motzoi-Chicideanu, Gh. Olteanu, SCIVA 51.1-2, 2000, p. 3-70.
44 Un mormânt de incineraţie în cistă din lespezi de piatră atribuit culturii Glina este raportat mai demult, dar fără detalii, la Govora-Runcuri, cf. Gh. Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu Vâlcea 1995, p. 22-23 şi fig. 5/4; un alt mormânt de incineraţie, atribuit deasemeni culturii Glina, mai este semnalat la Teţcoiu, jud. Dâmboviţa, în Muntenia pe valea Argeşului, cf. Gh. Bichir, Eugenia Popescu, Materiale 9, 1970, p. 273.
45 N. Kalicz, Die Frühbronzezeit in Nordost-Ungarn. Abriss der Geschichte des 19.-16. Jahrhunderts v. u. Z., Budapest 1968, p. 81-82, respectiv 73-74.
46 P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti 1976, p. 32-33.
47 H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti 1996, p. 128-134.
48 Eugenia Zaharia, în vol. N. Boroffka, T. Soroceanu (Hrsg.), Transsilvanica. Archäologische Untersuchungen zur älteren Geschichte des südöstlichen Mitteleuropa. Gedenkschrift für Kurt Horedt, Internationale Archäologie – Studia Honoraria – Bd. 7, Rahden, 1999, p. 53-58.
49 Pentru discuţia de faţă cel mai vechi caz este cel al cimitirului biritual de la Năeni-Colarea, cf. A. Vulpe, V. Drâmbocianu, SCIVA 32.2, 1981, p. 171-193 şi analiza antropolgică la D. Nicolaescu-Plopşor, M. (t. Udrescu, SCIVA 32.3, 1981, p. 447-453. Mi se pare interesant de semnalat că în Oltenia situaţia este inversă, căci, judecând după puţinele înmormântări "Verbicioara", incineraţia este predominantă, iar inhumaţia este ritul secundar, cf. G. Crăciunescu, Drobeta 9, 1999, p. 19-61; vezi şi I. Motzoi-Chicideanu, s.v. Mormânt, în C. Preda (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol. III M-Q, Bucureşti 2000, p. 117-131.
50 N. Boroffka, Die Wietenberg-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in Südosteuropa, UPA 19, Bonn 1994, p. 106-114.
51Vezi, pentru termenul de energie socială , J. Tainter, World Archaeology, 7.1, 1975, p. 1-15; I. Motzoi-Chicideanu, în vol. Daniela Marcu-Istrate, A. Istrate, C. Gaiu (coord.), In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, Cluj-Napoca 2003, p. 73-74.
52 În imediata vecinătate a complexului urmele de locuire raportate aparţin "fazei" Ic2. Atrag atenţia că mormântul triplu de la Năeni-Zănoaga se găsea, deasemeni, în afara zonei funerare a aşezării, cf. I. Motzoi-Chicideanu, M. Şandor-Chicideanu, Dacia NS 38-39, 1994-1995, p. 19-40.