|
 |
|
| Sabin Adrian Luca, Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României - cultura Bodrogkeresztúr -, Bibliotheca Musei Apulensis XI, Alba Iulia, 1999, 72 p., rezumat în limba germană 13 p., 5 hărţi, 4 planuri, 1 tabel, 35 fig. |
|
|
|
Există unele cărţi care, prin formă şi conţinut, prin modul în care autorul atacă problema, cu greu pot fi egalate, în anumite privinţe, de recenziile lor. În această categorie intră, din considerente pe care le voi arăta în rândurile ce urmează, şi cartea lui S.A.L. care este de fapt lucrarea de doctorat prezentată "într-o formă uşor diferită" (p. 6) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
După prefaţa scrisă de Radu Florescu (p. 6) - scurtă, dar cu aprecieri atât asupra lucrării (care "se prezintă sub forma unei monografii arheologice clasice comportând formalizarea şi identificarea circulaţiei modelelor culturale şi a populaţiilor") cât şi asupra subiectului acesteia (cultura Bodrogkeresztúr este "o cultură fără discuţie pătrunsă din exterior, într-o perioadă extrem de dinamică şi complexă, în care are loc şi procesul de indoeuropenizare a populaţiei străvechi a României") - urmează un Cuvânt înainte (p.7) al autorului din care aflăm că "abordarea subiectului este o consecinţă ce rezultă în mod imperativ în urma prelucrării materialelor arheologice descoperite o dată cu cercetarea sistematică a staţiunii eneolitice de la Pecica-Forgaci". S.A.L. bănuieşte deja care sunt meritele cărţii - "strângerea exhaustivă a materialului publicat sau nu, şi încercarea de încadrare a acestuia în epoca studiată" - dar şi limitele ei, datorate şi unor factori obiectivi. Autorul are "credinţa că viitoarele cercetări arheologice sistematice vor confirma, sau - poate - vor infirma" rezultatele obţinute, afirmaţie corectă, întărită şi de faptul că nu există alte posibilităţi.
Lucrarea are următoarea structură: Capitolul I. Istoricul cercetărilor (p. 8-10); Capitolul II. Mediul geografic (p. 11-16); Capitolul III. Cultura materială (p. 17-34); Capitolul IV. Cultura spirituală (p. 35-41); Capitolul V. Încadrarea cultural-cronologică (p. 42-48); Capitolul VI. Repertoriul descoperirilor (p. 49-59); Capitolul VII. Anexe (p. 60); Abrevieri (p. 61-62); Lista prescurtărilor bibliografice (p. 63-72); rezumat în limba germană (p. 73-85); hărţi, planuri, tabel şi figuri (p. 86-129).
În primul capitol (Istoricul cercetărilor), dezvoltat pe două direcţii (cercetarea romănă şi cea străină), autorul delimitează trei "perioade" în "procesul de definire" a culturii: perioada "de pionierat", când sunt descoperite primele monumente ale grupului Bodrogkeresztúr; a doua perioadă, dintre cele două războaie, în care este definită cultura în urma cercetării unor necropole importante şi ultima etapă, ale cărei elemente definitorii sunt, potrivit lui S.A.L.: stabilirea poziţiei cronologice corecte a grupului şi existenţa unor "discuţii materializate în mai multe congrese şi volume internaţionale, ce au avut drept scop delimitarea culturilor din centrul şi sud-estul Europei şi stabilirea orizontului lor cronologic şi cultural" (p. 9). După câteva rânduri de apreciere a activităţii lui P. Patay, care s-a ocupat îndelung de probleme ale culturii în discuţie, autorul se opreşte asupra denumirii culturii, între diferitele variante propuse de arheologia română (Gheja Bodrogkeresztúr, Gorneşti, Decea Mureşului) optând pentru denumirea de cultură Bodrogkeresztúr. Totodată, S.A.L. crede că "poate materialele sitului arheologic de la Pecica-Forgaci ne dau dreptul la aprofundarea semnificaţiei locale a descoperirilor" şi ne propune, în acest scop, "denumirea de grup Forgaci" (p. 10). Fără a încălca acest drept al autorului consider că, înainte de a lansa în mod axiomatic în literatura de specialitate un nou grup cultural, S.A.L. ar fi trebuit să prezinte mai întâi elementele definitorii ale acestuia, adică definirea acestui grup ar fi trebuit să reiasă sub formă de concluzie din argumentele aduse în cuprinsul cărţii.
În al doilea capitol (Mediul geografic) cititorul află că "în stadiul actual al cercetărilor" cultura Bodrogkeresztúr are "o arie geografică bine stabilită", totuşi autorul simte nevoia să o definească pornind "de la câteva idei premeditate", dar din care ne este dezvăluită doar una: "aspectul geomorfologic şi climatic nu a suferit modificări importante în ultimele milenii"; s-a modificat doar compoziţia solurilor datorită "defrişării - după toate probabilităţile - prin foc pentru a se face agricultură" (p. 11). Această ocupaţie (din context nu aflăm dacă S.A.L. se referă la defrişare sau la agricultură) dar şi practicarea metalurgiei cuprului îl îndeamnă pe "omul eneoliticului" să "caute cu insistenţă zona geografică a Transilvaniei" unde era atras "de salinele la suprafaţă cunoscute şi azi", autorul bizuindu-se şi pe "rolul deosebit pe care-l are sarea la populaţiile de păstori" (p. 11). După aceste consideraţii de ordin geografic S.A.L. descrie Răspândirea geografică a culturii. Aria de răspândire a descoperirilor de tip Bodrogkeresztúr ("leagănul culturii") este "câmpia joasă din bazinul carpatic" şi are un "ax central" (Tisa) şi un "ax colateral" (Mureşul). Această arie este mărginită de Dunăre la sud şi vest, de "zona centrală a Transilvaniei" la est, "zona deluroasă din jurul Budapestei" la nord-vest, în nord nu aflăm limita (p. 11-12). Concluzia autorului este că "civilizaţia Bodrogkeresztúr, după cum am văzut, se dezvoltă între frontiere aflate pe marile râuri", în "zone foarte joase, mlăştinoase" (p. 12). Descoperirile de tip Decea Mureşului apar "într-o zonă restrânsă şi deoasebit de compactă de pe Mureşul mijlociu". În acelaşi capitol S.A.L. abordează si alte probleme pe care, probabil, le consideră tot de natură geografică: Aşezări şi locuinţe (p. 13-15) şi Necropole (p. 15-16). O problemă a culturii Bodrogkeresztúr este documentarea aşezărilor. "Primul lucru care frapează este numărul mic al acestora în raport cu numărul mare al descoperirilor funerare" (p. 13). Această problemă o resimte şi autorul: cea mai mare parte din subcapitol (p. 13-14) este ocupată de descrierea staţiunii de la Pecica-Forgaci, cercetată şi de S.A.L. "Observaţia directă" sugerează "faptul că ne aflăm în faţa a două tell-uri". În tell-ul 2 "materialele presupuse a aparţine culturii Bodrogkeresztúr sunt deosebit de puţine făcând parte din complexe de mici dimensiuni fără strat de cultură". Aşezarea 1 - fortificată, aşa cum autorul constată în urma unui al tip de observaţii ("de suprafaţă") - are mai multe "unităţi stratigrafice", de fapt două "straturi", separate de un "nivel de călcare cu material arheologic foarte bogat". Aflăm că "stratul II (cel mai vechi) nu a păstrat - cel puţin în secţiunea noastră - complexe de locuire". La baza acestui "strat" autorul a găsit "o depunere arheologică foarte compactă, groasă de aproximativ 20 cm, unde fragmentele ceramice formează trei nivele suprapuse". S.A.L. crede că "această depunere este realizată intenţionat pentru a feri locuitorii de umezeala din mlaştină, mai ales că miile de fragmente nu reprezintă urme ale unor vase întregi, sparte pe loc". "Stratul I (nou) este mai frământat, din el pornind mai multe gropi - stâlpi de pari sau cu alte întrebuinţări". S.A.L. presupune că secţiunea săpată s-a aflat "în zona unei locuinţe sau în apropierea acesteia". Dintr-un "prezumtiv substrat Ia", care se pare că "a fost distrus în întregime de lucrările agricole deosebit de intense în zona cercetată", "pornesc" mai multe complexe: primul, care "poate fi rezultatul unei tasări a pământului într-o groapă (semibordei?) ce se află dedesubt" cu care "pot fi puse în legătură", după S.A.L., gropile de pari amintite mai sus şi, un al doilea - "marginea unei gropi" - săpate "pentru preluarea materialului arheologic în zilele noastre", probabil "sondajul în urma căruia au rezultat materialele publicate de Eugen Pădureanu în 1982". După "studierea bibliografiei şi a acestui sit arheologic", S.A.L. stabileşte caracteristicile principale ale aşezărilor culturii Bodrogkeresztúr (p. 14-15): acestea "se află, cu excepţii nesemnificative" pe malul "apelor curgătoare, lacurilor sau mlaştinilor", pe "locuri puţin mai înalte" (grinduri, dune de nisip, "malul puţin mai înalt al apelor curgătoare"); numărul lor este mai redus decât cel al descoperirilor cu caracter funerar (una "dintre caracteristicile curioase" ale culturii); locuinţele "sunt fragile, pe structură lemnoasă preponderentă", deci "locurile (sic) sunt de scurtă durată, neexistând preocuparea asigurării unor structuri masive a locuinţelor", un simptom al unei economii "preponderent păstorească". O abatere "de la regulă" este aşezarea de la Reci - unde au fost cercetate trei locuinţe - atribuită însă "culturii Ariujd-Cucuteni", materialele Bodrogkeresztúr de aici fiind "importuri culturale datorate - fără îndoială -, unor purtători ai elementelor culturale Bodrogkeresztúr ce se stabilesc într-o aşezare ariujdeană" şi probabil (pentru a duce raţionamentul autorului până la capăt) găzduiţi în aceste locuinţe. Următoarea parte referitoare la mediul geografic se ocupă de Necropole (p. 15-16). Cu toate că acestea "reprezintă principala manifestare, alături de descoperirile funerare izolate, a culturii Bodrogkeresztúr", autorul le tratează sumar. Aflăm că necropolele "se concentrează în câmpia joasă a Tisei" şi că "numărul şi corelaţia mormintelor este (sic) semnificativă pentru statutul social şi pentru locul individului în societate". Cimitirele sunt "de dimensiuni medii (în jur de 50 de morminte)" şi - S.A.L ne mai informează o dată - sunt "foarte dese pe malurile Tisei". Autorul ne îndeamnă să ne imaginăm comunităţi care locuiau "în zonele puţin mai înalte din jurul câmpiei Tisei", puneau cadavrele defuncţilor "să se descărneze" după care cărau scheletele cu grijă pentru a rămâne în conexiune anatomică "doar de câteva ori pe an" în "zonele foarte joase" pentru a le îngropa. Aceşti oameni eneolitici au dat dovadă de probitate morală şi profesională din moment ce toate scheletele din mormintele nederanjate ale culturii Bodrogkeresztúr documentate până acum sunt în conexiune anatomică. Scheletele, astfel cărate, erau apoi îngropate "la mică adâncime" cu atenţie, pentru a nu "intersecta" alte morminte. Purtătorii culturii Bodrogkeresztúr se orientau în acest scop după semnele tombale şi, în plus, beneficiau de avantajul că "înmormântările au fost practicate într-o perioadă scurtă de timp" (p. 15)1. Capitolul se încheie cu câteva rânduri dedicate aşezărilor şi cimitirelor grupului Decea Mureşului. Aşezările "au aceleaşi caracteristici cu cele ale siturilor Bodrogkeresztúr", în schimb cimitirele "sunt deosebite". Autorul promite că va reveni asupra descoperirilor cu caracter funerar în capitolul IV.
În Capitolul III. Cultura materială autorul tratează ceramica, uneltele şi armele "tradiţionale" din piatră, os/corn şi lut, "activitatea metalurgică" şi podoabele. S.A.L. distinge 3 categorii ceramice: fină, semifină şi "uzuală/grosieră" prezente în aşezări; în necropole apar doar ultimele două. Ceramica din aşezări este mai bine arsă de unde concluzia autorului că "ceramica pusă în morminte pare a fi făcută special pentru a servi ritualului funerar. Poate de aceea ele nu mai sunt atât de îngrijit arse, neavând un folos practic imediat" (p. 18). S.A.L. defineşte 14 tipuri de forme ceramice (unele cu denumiri de genul "strachina-castron", "farfuria şi tigaia de peşte", "oala cu picior"), cu 64 de variante (p. 18-24; 93 planşa II). Tipologia formelor ceramice tipice grupului Decea Mureşului este mai restrânsă şi cuprinde doar străchini, castroane şi un "polonic", fiecare din aceste tipuri fiind reprezentat printr-o singură piesă din necropola de la Decea Mureşului (p. 25). Decorul, incizat, este descris sumar fără să existe o tipologie a motivelor ornamentale şi a modului de asociere a acestora cu formele ceramice. În schimb S.A.L. face o nouă tipologie a vaselor decorate (p. 26-28) diferită de tipologia formelor stabilită puţin mai înainte: "oala de lapte ornamentată" (cu 6 variante), "vasul patrulater incizat", "strachina-castron ornamentată prin incizii" (3 variante), "vasele ornamentate cu spirale" (2 variante) etc. Prin "unelte şi arme tradiţionale" (p. 30-32) autorul înţelege piesele de piatră, os/corn şi din lut. Ca şi în cazul ceramicii, S.A.L. face distincţia între piesele de piatră descoperite în aşezări (răzuitoare, lame, vârfuri de săgeată, râşniţe) şi în morminte ("cuţitele" de silex, vârfurile de săgeată de obsidian). Piesele de piatră tipice grupului Decea Mureşului sunt "cuţitele de silex" (în unele morminte de la Decea Mureşului şi Şard) şi "sceptre" din roci dure. Piesele din os/corn (străpungătoare, "un mosor", un "ac de undiţă", un "pumnal" din corn de capră, săpăligi) apar doar în aşezări (Pecica-Forgaci şi Deva-Ciangăi). Greutăţile de lut (descoperite doar la Pecica şi Reci) au fost folosite fie "la pescuit", fie "la ţesut". Tot unelte sau arme sunt, după S.A.L., "mărgea de lut " şi "amuleta" găsite la Pecica-Forgaci. În următorul subcapitol S.A.L. discută "activitatea metalurgică" (p. 32-34). După o privire rapidă aruncată asupra primelor obiecte de cupru descoperite "la noi", în "arealul" Starčevo-Criş şi Vinča - piese care "au fost folosite pentru demonstrarea legăturilor celor două culturi cu lumea sudică" (p. 32) - autorul trece la un alt "orizont în care obiectele de cupru". Autorul a dorit, probabil, să comunice că dispar pentru că din fraza următoare aflăm că "reapariţia descoperirilor de obiecte de cupru se datorează dezvoltării metalurgiei în perioadele cronologice ale eneoliticului dezvoltat şi final". După autor, "apariţia tezaurelor" indică "faptul că în eneolitic cuprul constituie o materie primă valoroasă şi destul de rară" iar "apariţia topoarelor masive de tip Pločnik dă semnalul perioadei de maximă înflorire a folosirii cuprului". Acestei perioade îi aparţin şi piesele de cupru care pot fi atribuite culturii Bodrogkeresztúr, în special topoarele pe care S.A.L. ezită să le includă în categoria uneltelor sau armelor (p. 32). Sunt caracteristice acestei culturi, potrivit autorului, topoarele cu braţe în cruce care aparţin tipurilor Jászladány, Nográdmarcal, Székely-Nádudvár şi "în mai micî măsură" cele de tip Agnita şi Ariuşd (S.A.L. preferă în tot cuprinsul lucrării "Ariujd"). "Alte tipuri emblematice sunt topoarele Mezokeresztes şi topoarele cu ceafa cilindrică" la care autorul adaugă tipul Făstâci şi toporul plat de tip Sălacea (p. 33). Aceste tipuri "sunt contemporane - în parte - cu cultura Bodrogkeresztúr şi cu grupul Decea Mureşului, fapt confirmat de contextele arheologice" de la Dorobanţi, Şiria, Ciumeşti III şi Decea Mureşului totuşi autorul regretă că "în aşezările culturii Bodrogkeresztúr de la noi nu s-au găsit astfel de vestigii în condiţii certe". Depozitele de topoare sunt atribuite de S.A.L. aceleiaşi culturi. "Numărul şi greutatea topoarelor de cupru cu braţe în cruce" îl "face" pe autor să se întrebe: "unde au fost zăcămintele de minereu exploatate şi unde se realizau - prin topire şi turnare - acestea?". Răspunsul este: în "actualele zone de exploatare a cuprului", şi se bizuie pe constatarea că topoarele "se concentrează către (s.m.) Transilvania, în nord-vestul României şi în zona bănăţeană", în prima zonă autorul observă "şi corelaţia dintre zăcămintele de cupru şi cele de sare". Ultima parte a capitolului III se ocupă de podoabele de cupru - reprezentate doar de perle şi un "colan" din două morminte de la Decea Mureşului - şi aur - "o piesă ce are, după cât se pare, rolul de a prinde părul" de la Cămin-Podul Crasnei şi "nasturii" de la Ostrovu Corbului (p. 34).
În viziunea autorului, cultura spiritual( (capitolul IV, p. 35-41) cuprinde plastica (p. 35-36), practicile funerare (p. 36-40) şi "alte aspecte ale culturii spirituale (depozite votive, semnificaţii)" (p. 40-41). "Reprezentările plastice din lut sunt - în cultura Bodrogkeresztúr - extrem de puţine": o "protomă ce reprezintă un cap de pasăre", "un vas-suport ce se sprijinea pe tălpi umane (?) stilizate", ambele de la Pecica-Forgaci şi "altarele de lut" (de la Pecica-Forgaci şi Reci) folosite "în cadrul procesului ritual sau, poate la iluminat" (p. 35). În schimb sunt numeroşi, după părerea autorului, idolii en violon din lut (Oradea-Salca), piatră (Oradea-Băile 1 Mai), cupru (Ostrovu Corbului) şi aur (Oradea, Tg, Mureş, Moigrad). Cu excepţia piesei de la Ostrovu Corbului toate celelalte au fost găsite întâmplător. Fiind caracteristice mai multor culturi aceste piese au o "importanţă pan-culturală" (p. 36). În mediul Bodrogkeresztúr apar la Magyarhomorog, Ebendorf (s.m.) (de fapt Ebendort şi se referă la Jászladány, autorul a copiat greşit legenda unui planşe2) etc.. Autorul acceptă un decalaj cronologic între piesele din spaţiul est-european şi "fenomenele ce se petrec în Anatolia", totuşi nu exclude "posibile legături dintre cele două zone", piesele având o circulaţie în timp. În subcapitolul Rit şi ritual de înmormântare autorul reia afirmaţii din capitolul II: înmormântările "se fac, de obicei, în zonele joase, mlăştinoase sau pe grinduri puţin înalte, neinundabile"; "de obicei numărul mediu de inhumări" dintr-o necropolă "este în jur de 50 de mormintre". O caracteristică a descoperirilor funerare "este apariţia densă în arealul de extensiune geografică a culturii". Numărul total de morminte din întreaga arie a culturii Bodrogkeresztúr este apreciat de autor la "aproximativ opt sute". În România descoperirile de acest tip sunt "cumulate în centrul şi nordul Banatului, Crişana şi cursul mijlociu al Mureşului", "excentric" fiind dispus cimitirul de la Ostrovu Corbului. Chiar "dacă aici locurile sunt - din punctul de vedere al altitudinii absolute - mai înalte decât în câmpia Tisei, regulile stabilite sunt în mare aceleaşi". Cititorul află de asemenea că "malurile apelor, în special ale Mureşului, sunt înalte către (s.m.) Transilvania" (p. 37). Se pare că S.A.L. uită scenariul construit mai înainte (p. 15-16) şi ne oferă acum o altă variantă a practicilor funerare. "Înmormântarea se făcea după legi aspre, ceea ce ne duce cu gândul la o organizare socială bine structurată". Decedatul (care în capitolul II ne apărea descărnat) este acum "de multe ori presat în groapă" după ce dispare "rigiditatea de după moarte". Autorul insistă asupra unei probleme importante, "anume aceea a rotunjimii" colţurilor gropii datorată "uneltelor folosite" pentru săpare. După S.A.L. această observaţie, "care se datorează dezvoltării uneltelor epocii", este "cvasi-generală". Orientarea defuncţilor ("direcţia aşezării decedaţilor") este "E-V, cu devieri N-E-S-V, fie S-E-N-V". Poziţia defuncţilor, decubit lateral pe partea stângă sau dreaptă, este variabilă în funcţie de sex (femei în primul caz, bărbaţi în al doilea), constatare întărită şi de determinările antropologice. "Diferenţierele între sexe continuă şi în ceea ce priveşte inventarul". Piesele de port sunt prezentate sumar, în locul unui descrieri concise, care să surprindă relaţia dintre podoabe şi arme, pe de o parte, şi poziţia defuncţilor, pe de altă parte, autorul ne oferă o înşiruire de descrieri a inventarului unor morminte: un "cuţit de silex" din M. 47 de la Ostrovu Corbului, "un ac de năframă (?) din aur" dintr-un mormânt "de adolescentă" de la Cămin-Podul Crasnei, 4 vârfuri de săgeată din obsidian şi 2 lame de silex dintr-un mormânt "tipic de adolescent/vânător", 3 "bumbi de aur (nasturi)", 137 mărgele de scoică din M. 22 de la Ostrovu Corbului (p. 38-39). S.A.L. dedică mai multe rânduri pentru demonstrarea unor afirmaţii care oricum rămân la stadiul de ipoteză: arderea diferită a vaselor din aşezări faţă de cele din morminte îl duce cu gândul la "manufacturarea vaselor din morminte o dată cu decesul" (p. 38); "mutilarea rituală" sugerată de prezenţa a "două perforaţii" în occipitalul defunctului din M. 17 de la Ostrovu Corbului, dar care pot proveni, după S.A.L., "şi în urma unor cauze de alt gen, cum ar fi rănirea în decursul unor evenimente mai dure" (p. 39). Modul autorului de a trata problema practicilor funerare ("din această scurtă înşiruire") este departe de a ne convinge să "observăm cât de rigid sunt păstrate regulile de înmormântare în perioada de studiul căreia ne ocupăm", după părerea mea datorită faptului, semnalat şi de autor dar fără să ţină cont de el, că "din păcate, observaţiile cu privire la mormintele din România sunt lacunare (cu excepţia necropolelor de la Cămin-Podul Crasnei şi Ostrovu Corbului-Botul Cliuciului)" (p. 38). Pentru înmormântările grupului Decea Mureşului autorul dispune doar de datele oferite de necropola eponimă şi de mormântul de la Csongrád. Pentru a pricepe mesajul autorului, cititorul este nevoit să pună ordine într-un text în care apar alternanţe de descrieri, înşiruiri de concluzii neargumentate, salturi bruşte de la o idee la alta, toate fără legătură logică între ele. Astfel după descrierea dispunerii topografice a "necropolelor" de tip Decea Mureşului (de fapt, în stadiul actual al cercetării, există doar una), urmează descrierea poziţiei defuncţilor (decubit dorsal), a inventarului şi pieselor de port, orientarea defuncţilor (sau cum scrie S.A.L. "orientarea mormintelor"), o discuţie referitoare la "doi inhumaţi" care au fost "trepanaţi", altă discuţie cu privire la caracteristicile care diferenţiază mormintele de acest tip de "înmormântările din stepe" - după S.A.L. acestea sunt: "apariţia copiilor inhumaţi" şi "existenţa mormintelor duble" (p. 39) - sau le apropie de "Srednâi-Stog-Mariupol" sau de culturile locale "Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr" (p. 40). Autorul face deseori asocieri ciudate de idei (sau asocieri de idei ciudate). S.A.L. bănuieşte, probabil, că este o legătură între faptul că necropola de la Decea Mureşului are "aspectul general" al "cimitirelor cu morminte orientate uniform" şi constatarea făcută "la faţa locului" că "necropola este epuizată de lucrările moderne de exploatare a nisipului (carieră - periegheză efectuată împreună cu I. Al. Aldea de la Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba-Iulia)" (s.a., p. 39). Concluzia lui S.A.L. este că grupul Decea Mureşului reprezintă "un aspect cultural independent, născut prin venirea unor grupuri umane dinspre stepe, într-un areal cultural străin, evoluat faţă de stadiul lor de dezvoltare economică". Autorul merge mai departe: "purtătorii grupului fac împrumuturi tehnologice şi - de ce nu? - de organizare socială şi economică importante" (p. 40). Pentru S.A.L. depozitele constituite din piese de metal sunt "alte aspecte ale culturii spirituale". Dacă depozitele de piese de aur (aşa-zisele pandantive sau idoli) au pentru autor un caracter votiv - acestea fiind "părţi din sanctuare legate de cultul fertilităţii şi fecundităţii", caracteristic "populaţiilor stabile, agrare" - depozitele de topoare au un alt caracter (p. 41), de unde rezultă că autorul ar fi trebuit să le discute în altă parte (poate în Capitolul II. Mediul geografic, după subcapitolul Necropole) pentru a evita contradicţia dintre titlul subcapitolului şi concluziile acestuia. Pornind de la unele constatări - topoarele "par a fi nefolosite"; depozitele sunt dispuse "lângă zonele cu materii prime" şi "sunt formate numai din topoare de acelaşi tip", deci "există meşteri specializaţi în epocă pentru obţinerea acestui tip de obiecte ce folosesc de mai multe ori forma de turnare pe care o modelează cel mai bine" - S.A.L ne oferă imaginea unor depozite en-gros, în care topoarele sunt "depozitate în vederea vânzării". Chiar în cazul depozitelor în care topoarele apar asociate cu alte piese, precum cele din mediul Cucuteni-Tripolje, autorul crede că "este greu de susţinut" caracterul votiv al acestora, piesele fiind mai degrabă "echipamentul unui şef local" (p. 41).
Capitolul V. Încadrarea cultural-cronologică discută periodizarea culturii (p. 42-45), "relaţiile cu culturile învecinate şi contemporane" (p. 45-47), cronologia absolută (p. 47-48) şi Consideraţii generale. Concluzii (p. 48). Cultura Bodrogkeresztúr se formează pe baza culturii Tiszapolgár cu "influenţe puternice sălcuţene" (p. 42). Autorul adoptă periodizarea în trei faze propusă de P. Patay: o fază timpurie, "de tranziţie", cu elemente "legate încă de cultura Tiszapolgár", o fază clasică şi o fază finală urmată de descoperirile "Sălcuţa IV-Herculane III-Cheile Turzii-Pecica-Şanţu Mare- Hunyadihalom" care sunt "o continuare firească" a culturii Bodrogkeresztúr dar nu "supravieţuiesc prea mult, în timp, acesteia" (p. 44). Descoperirile de tip Decea Mureşului sunt paralelizate cu "etapa de tranziţie de la cultura Tiszapolgár la Bodrogkeresztúr" (p. 44). În subcapitolul următor autorul reia discuţia privind originea culturii adunând, fără spirit critic, diversele păreri emise de alţi cercetători. S.A.L. bănuie "existenţa unor comunităţi foarte târzii petreştene", contemporane cu descoperirile de tip Decea Mureşului, la rândul lor contemporane, după cum a afirmat autorul ceva mai înainte, cu faza timpurie a culturii Bodrogkeresztúr. Componentele "genezei" culturii în discuţie sunt căutate şi chiar găsite de autor în aproape toate punctele cardinale, în culturi din momente cronologice diferite, de la Herpály, Petreşti, Gumelniţa, Sălcuţa până la "bronzul timpuriu balcano-anatolian" (p. 45). Relaţiile cu alte culturi (Ludanice, Balaton-Lasinja, Cernavoda I, Cucuteni, grupurile cu ceramică decorată prin împunsături succesive) sunt prezentate sub forma unor rezumate ale părerilor emise de alţii, fără o critică a argumentelor aduse de aceştia, la care sunt alăturate scenarii de migraţii - care ţin de o percepţie istoricizantă a materialului arheologic (apariţia "elementelor Cernavoda I" determină "împingerea culturii Gumelniţa la sudul Dunării şi fragmentarea eneoliticului de la sudul fluviului şi poate din interiorul arcului intracarpatic (?)" (p. 46)) - şi afirmaţii greşite, care trădează o cunoaştere destul de vagă a culturilor din alte spaţii decât cel românesc. Culturile Lasinja şi "Lajnany" (de fapt Lažňany) nu "înfloresc" pe "acelaşi teritoriu ocupat" de cultura Ludanice decât în cazul în care acceptăm că Transdanubia şi bazinele Dravei şi Savei, pe de o parte, şi valea râurilor Bodrog şi Hernád, pe de altă parte, se suprapun peste bazinele Nitrei şi Moravei. Poziţia parţial anterioară culturii Coţofeni a grupurilor cu ceramică decorată prin împunsături succesive este stabilită pe baza altor argumente decât cele oferite de observaţiile stratigrafice de la Pianu de Jos (p. 46), unde puţinul material ceramic decorat prin împunsături succesive de tip Retz aveau o poziţie stratigrafică incertă3.
În privinţa cronologiei absolute, autorul oscilează în funcţie de autorii pe care îi citează la un moment dat. Subcapitolul începe cu o concluzie tranşantă: "datele posibile pentru înflorirea culturii Bodrogkeresztúr sunt între 2300-2100 a.Hr." (p. 47) şi "se clădesc pe analizele făcute de I. Kutzian", P. Patay şi "pe legăturile cu arealul de la sud de zona cu studiul căreia ne ocupă, din Balcani, zona Egeană, Anatolia şi Troia" (p. 48). S.A.L. are aceeaşi atitudine oscilantă şi în adoptarea datelor radiocarbon necalibrate sau calibrate. Concluzia autorului este că "datele cele mai corecte sunt oferite de metoda radio-carbonului atunci când acestea verifică şi observaţii stratigrafice din teren, acestea potrivindu-se şi cu observaţiile făcute de P. Patay asupra dezvoltării sociale şi istorice a comunităţilor Bodrogkeresztúr" (p. 48). Singura observaţie importantă pe care o primim este o dată radiocarbon pentru M. 12 de la Decea Mureşului (KIA-368; 5380 +/- 40 B.P.4).
Subcapitolul Consideraţii generale. Concluzii se referă doar la periodizarea şi cronologia relativă a culturii, astfel lucrarea este practic lipsită de concluzii, lucru care se datorează lipsei de metodă reflectată atât în forma cât şi în conţinutul cărţii.
I. Nestor scria în 1937 că "adevărata preistorie trebuie să înceapă cu organizarea şi cunoaşterea amănunţită a materialului ei documentar de bază"5. Acest lucru presupune o privire critică asupra documentului, care lipseşte în cazul cărţii lui S.A.L. Există contradicţii între titlul cărţii şi conţinutul ei. Ar fi fost necesară, chiar la începutul cărţii, o definire a termenului de "sfârşitul eneoliticului", perioada în care este încadrată cultura Bodrogkeresztúr fiind numită de arheologia română eneolitic târziu6 iar de arheologii maghiari "perioada mijlocie a epocii cuprului"7. Un simptom al unei oarecare nesiguranţe în definirea perioadei la care se referă S.A.L. este şi încadrarea de către prefaţatorul cărţii de faţă (R. Florescu) a culturii Bodrogkeresztúr în aşa-zisa "perioadă de trecere de la neolitic la epoca bronzului" (p. 6). Conţinutul lucrării contrazice titlul, în privinţa spaţiului geografic ales de autor (Banatul şi Crişana nu fac parte din "teritoriul intracarpatic al României") dar şi subtitlul, pe lângă cultura Bodrogkeresztúr, S.A.L. încearcă să trateze monografic şi aşa-zisul grup Decea Mureşului. O cultură arheologică este o structură caracterizată printr-un anumit tip de habitat, un anumit standard funerar, tipuri ceramice caracteristice, piese de metal, toate răspândite într-un spaţiu geografic coerent. Structura unei monografii de cultură trebuie să aibă în vedere această definiţie8. Pentru S.A.L. o cultură arheologică este, aşa cum rezultă din structura lucrării9, un "moment etno-cultural" (p. 48) caracterizat prin "cultură materială" şi "cultură spirituală" (plastică, practici funerare şi "alte aspecte") care se manifestă într-un "mediu geografic" (în care autorul include şi aşezările, locuinţele şi necropolele). O critică a izvoarelor - a contextului descoperirilor şi a caracterului cercetării - (preferabilă unui "istoric al cercetărilor" scris într-o formă deja încetăţenită în literatura română de specialitate) contrazice imaginea unei culturi bine documentate aşa cum încearcă să ne convingă S.A.L. (vezi şi Capitolul VII. Anexe, hărţile 1-2 de la p. 86). În categoria cimitirelor, autorul include descoperiri fortuite de vase: Ciumeşti (19 vase şi 2 dălţi de cupru)10; Gorneşti (9 vase); Sălacea ("din informaţiile existente, aici se află o necropolă", p. 54), Sighiştel şi Sânnicolaul Român (doar menţionate în literatura mai veche), Sânpetru German (un grup de vase în asociere cu "urme de oase puternic descompuse"11). Situaţia este aceeaşi şi în cazul mormintelor izolate: Beba Veche (5 vase găsite întâmplător în 1911); Bogata de Mureş (1 vas în asociere cu oase umane); Cenad (6 vase); Cluj ( 1 ceaşcă găsită într-un şanţ de canalizare); Corpadea (un "văscior"); Curtici; Dudeştii Vechi, Gheja (2 vase în asociere cu 4 fragmente dintr-un craniu uman); Hotoan (mormânt de inhumaţie care are în inventar doar perle de marmură, deci cu atribuire culturală incertă; oricum nepublicat); Iratoşu (1 vas), Luduş (1 ceaşcă); Moldoveneşti (1 strachină), Sâniob (6 vase), Şiria (5 cioburi şi 1 topor de aramă), Unirea (1 "oală de lapte"). Autorul include în categoria aşezărilor descoperiri reprezentate printr-un singur ciob (Ampoiţa - un ciob găsit în mantaua unui tumul; Parţa-Tell - un ciob găsit la decopertare) sau ceva mai multe (Aiud, Căpleni, Corneşti, Curtici, Ilidia, Mugeni, Sânpetru-German), staţiuni doar menţionate în literatura mai veche, multe descoperite prin cercetări de suprafaţă şi cu material nepublicat (Blandiana, Cămin, Ciumeşti-Râtul ţiganilor şi Dealul Cocoşat, Oradea, Orţişoara, Pâncota, Răhău, Sebeş, Sântana, Slatina-Timiş, Vezendiu) sau staţiuni care aparţin culturii Cucuteni, ceramica Bodrogkeresztúr de aici fiind considerată "importuri" (Cristuru Secuiesc, Reci, Tg. Mureş). Autorul consideră descoperirile izolate fie aşezări, fie descoperiri funerare pe baza unui criteriu original: starea de conservare a ceramicii. Dacă într-un anumit punct s-au descoperit cioburi atunci acesta devine o aşezare; dacă apar vase întregi atunci acestea provin din morminte. De fapt S.A.L. dispune de un document sărac din punct de vedere cantitativ şi calitativ: doar două aşezări, şi acestea cercetate prin sondaje limitate (Deva-Ciangăi12 şi Pecica-Forgaci ), o necropolă (Ostrovu Corbului, dispusă, cum spune chiar autorul, "excentric" faţă de aria Bodrogkeresztúr) şi un grup de 9 morminte de la Cămin-Podul Crasnei. Încheierile autorului cu privire la tipul de habitat sau practici funerare, construite pe astfel de temelii şubrede, sunt fie greşite, fie au un caracter general, care se referă la întreaga arie a culturii (adică sunt preluate din literatura străină). Calitatea documentului este reflectată şi de numărul mic de piese din piatră, os/corn, lut şi metal găsite în context arheologic sigur. Tipologia ceramicii devine la S.A.L. un scop în sine, fără altă finalitate, multe variante (Ib, Ic2, IIc, IIIb, IIIc, IVb etc.) fiind reprezentate doar de 1-3 piese în staţiunile din spaţiul ales. Din totalul de 63 de staţiuni Bodrogkeresztúr şi Decea Mureşului adunate de S.A.L. în catalogul descoperirilor doar 19 au material ceramic publicat, din care doar în câteva dintre acestea este mai consistent (Pecica-Forgaci, Deva-Ciangăi, Cămin-Podul Crasnei, Sânpetru-German). Scara la care au fost desenate formele în planşa tipologică (p. 93, planşa II); starea fragmentară a unei părţi din materialul ceramic (în special de la Pecica-Forgaci, p. 100 fig. 6; 101 fig. 7, 102 fig. 8; 103 fig. 9; 106 fig. 12; 109 fig. 15; 110 fig. 16; 111 fig. 17; 112 fig. 18), calitatea şi corectitudinea relativă a unor desene (p. 96 fig. 2/1-7, 9-18; 98 fig. 4/1; 100 fig. 6 etc.) sau a ilustrării acestora (p. 104 fig. 10; 105 fig. 11; 106 fig. 12; 108 fig. 14; 113 fig. 19; 114 fig. 20; 115 fig. 21; 116 fig. 22) sunt elemente care împiedică orice încercare de a trage concluzii cu privire la stabilirea unor variante regionale sau o periodizare a descoperirilor Bodrogkeresztúr din spaţiul ales de autor.
Pentru a evita această situaţie autorul avea posibilitatea fie de a realiza o monografie a staţiunii de la Pecica-Forgaci, fie o monografie a culturii Bodorgkeresztúr din întreaga arie de răspândire. Prima variantă impunea însă o cercetare sistematică a staţiunii. "Aşezare 1" de la Pecica-Forgaci este un "mamelon", de formă circulară în plan (aşa cum rezultă din planul general destul de schematic), cu diametrul de aproximativ 70 m, format pe terasa unui fost braţ al Mureşului. Catacterul restrâns al sondajului (10 x 2 m), interpretarea incertă a stratigrafiei (confuzia între noţiunile de "strat", "nivel", "depunere"; folosirea unor noţiuni inedite precum cea de "substrat"; includerea în ceea ce S.A.L. consideră nivel inferior a unei "depuneri arheologice", groasă de 0, 20 m, cu material ceramic, chiar după părerea autorului, bine individualizat, care, în consecinţă, poate defini un nivel de sine stătător), calitatea publicării materialului, nu îndreptăţesc aprecierile lui R. Florescu din prefaţă (p. 6). Şi în acest caz, S.A.L. nu depăşeşte "sistemul de sondaje limitate", iar rezultatele nu sunt prelucrate într-o manieră "exegetică multilaterală". Variabilitatea unui fenomen arheologic poate fi observată pe spaţii geografice mari. Noţiunea de Bodrogkeresztúr acoperă o cultură definită în proporţie majoritară pe baza ceramicii, pieselor de metal, pieselor din piatră sau os/corn găsite în contexte funerare răspândite într-un spaţiu coerent - bazinul Tisei. Încercarea de "fracturare" a acestui spaţiu duce la rezultate precum acelea cuprinse în cartea de faţă. În comparaţie cu numărul mare de necropole cercetate sistematic în Ungaria, cu un standard funerar bine definit13, descoperirile izolate din spaţiul ales de autor indică, cel puţin în stadiul actual al cercetării, o manifestare arheologică periferică.
În acelaşi articol amintit mai sus, I. Nestor scria că "se cuvine să începem şi noi în cercetarea preistoriei ţării noastre cu începutul şi nu cu sfârşitul şi să ne străduim în primul rând să ordonăm materialul documentar, să căutăm a-l înmulţi în chip avizat, acolo unde lipseşte sau este insuficient"14. Lucrarea de faţă începe cu "sfârşitul", fiind o colecţie de "idei premeditate", concluzii fără argumentaţie, care se contrazic de la un capitol la altul (de exemplu, păstorii din capitolul II, care locuiesc în aşezări "de scurtă durată", devin în capitolul IV o populaţie stabilă, agrară care practică "cultul fertilităţii şi fecundităţii", sau prezentarea diferită în capitolele II şi IV a practicilor funerare), lacune de informare (autorul se înşeală atunci când afirmă tranşant că incineraţia nu este documentată "în mod cert" în necropolele Bodrogkeresztúr15), greşeli gramaticale (după autor, aşa cum reiese din catalogul descoperirilor, litera â urmează după i), într-o atmosferă de umor involuntar care cu greu poate fi egalată în cadrul unei recenzii. Numărul de pagini pe care îl are cartea este suficient pentru un articol de mai mare întindere dar insuficient pentru o lucrare de doctorat. Un bătrân înţelept spunea că "din mult se face puţin". S.A.L. a beneficiat de opusul acestei zicale.
|
| Sorin OANŢĂ |
| Note |
1. Există cazuri de întretăieri de morminte la Ostrovu Corbului; M. 22, cu aşa-zisa "groapă în formă de opt", de fapt două gropi funerare întretăiate şi nesecţionate de autorii săpăturii, P. Roman, A. Dodd-Opriţescu, Thraco-Dacica 10. 1-2, 1989, fig. 3; vezi şi fig.6 unde suprapunerea M.57 şi M.58 a fost totuşi surprinsă.
2 P. Patay, BerRGK 55.1, 1974, 1975, Taf. 5.
3 I. Paul, StComSibiu 14, 1969, 73-74.
4 Calibrată cu programele OxCal 3.3 (4330-4050, 1 sigma; 4340-4040, 2 sigma), CALIB 4 1.2 (4324-4114, 1 sigma; 4334-4047, 2 sigma), CAL 25 (4325-4113, 1 sigma; 4331-4049, 2 sigma).
5 I. Nestor, Sargeţia 1, 1937, 1.
6 P. Roman, Dacia N.S. 15, 1971, 31-169; idem, Banatica 2, 1973, 57-77; idem, SCIVA 32.1, 1981, 21-42.
7 De exemplu Ida Bognár-Kutzián, ŠtZvesti 17, 1969, 31-59.
8 N. Boroffka, Die Wietenberg-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in Südosteuropa, UPA 19, Bonn, 1994.
9 Structură agreată şi de alţii (I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992).
10 Pentru bibliografia fiecărui sit menţionat, vezi catalogul lucrării recenzate.
11 E. Dörner, Materiale 9, 1970, 451-455.
12 O. Floca, SCIV 1.2, 1950, 220-224, pl. I-XI.
13 o privire de ansamblu asupra practicilor funerare din această perioadă la: J. Banner, DolgSzeged 3.1-2, 1927; J. Hillebrand, ArchÉrt 41, 1927, 278-280; idem, Das frühkupferzeitliche Gräberfeld von Pusztaistvánháza, ArchHung 4, 1929; Idá Bognár-Kutzián, The Copper Age cemetry of Tiszapolgár-Basatanya, Budapest, 1963; P. Patay,RegFüz II.10, 1961; idem, ÉvkSzeged 2, 1966, 11-23; idem, ÉvkSzeged 2, 1968, 49-55; idem, BerRGK 55.1, 1974/75, 36-41; H. Parzinger, Studien zur Chronologie und Kulturgeschichte der Jungstein-, Kupfer- und Frühbronzezeit zwischen Karpaten und Mittleren Taurus, Mainz am Rhein, 1993, 319-322; Joanna Sofaer Derevenski, Antiquity 71.4, 1997, 875-889.
14 I. Nestor, op.cit., 2.
15 M. 28 de la Jászladány şi M. 4 de la Fényeslitke sunt de incineraţie (P. Patay, ArchÉrt 5-6, 1944-1945, 7, 18; idem, ÉvkNyíregyháza 11, 1969, 18-19, 54). |
|
